Stiri vanatoare

VÂRZOBII COCOȘILOR-DE-MUNTE        Am trecut de jumătatea lui Prier și iată că urmele noastre le pot însoți pe cele ale gotcanilor, întipărite pe omătul din vechile locuri de rotit, străjuite de molizi, din rariști.        În vale crăpaseră mugurii pomilor din livadă, cu tot frigul și vântoasele reci de la începutul lunii. Pe măsură ce urcam, primăvara de la poalele obcinilor bătea în retragere, cedând terenul abia câștigat în lupta cu iarna. Dacă jos, în cuiburile cât roata carului, regăsite după mai bine de o jumătate de an, cocostârcii clămpăneau din plisc mânați de dorul însoțirii, aici, la peste o mie cinci sute de metri altitudine, coliba din Bâtcă ne-a cerut să croim cărare prin zăpada înaltă, până la șura cu lemne, lipită de peretele dinspre miazănoapte.        Cizmele mulate pe gambă sunt obligatorii acum, însă la fel de buni sunt și bocancii impermeabili, continuați cu jambiere până sub genunchi. Ninsoarea viscolită și așezată în straturi îți oferă nenumărate prilejuri de a te scufunda uneori până la brâu, de unde, pe întuneric, fără niciun reper în afară de stele, izbutești… Citește mai mult

O lucrare de excepţie! După o laborioasă și consecventă muncă pe parcursul anilor, domnul Dorin Cărăbeț ne surprinde în mod plăcut prin apariția cărții sale, o amplă și expresivă lucrare creată sub pecetea  originalității, necesară și revelatoare pentru pasionații de șoimărit și de păsări de pradă. O carte mult așteptată în spațiul literaturii cinegetice autohtone, pe care o primim cu drag. Văzând titlul, ea stârnește atenția și apetitul cititorului, esența de bază a cărții fiind una didactică, de înaltă ținută. Scrisă cu un spirit realist, argumentat și analitic, cartea poate fi pe bună dreptate considerată o premieră la nivel național!     Asertiv, încă de pe coperta ei, autorul ne dezvăluie că : ,, Șoimăritul este arta vieții și a morții, a timpului și atemporalității, a mândriei și smereniei, a anduranței și a reveriei, a individualismului și a integrării, a materialității și a purei Spiritualități”.     Concepută sub forma a două ample părți, cea dintâi tratează ,,Domeniul șoimăritului”, iar secunda ,,Bio-ecologia păsărilor de pradă”. În aceste două segmente care compun opera, descoperim prețioase și detaliate date despre dresajul și principiile de… Citește mai mult

Simţul de bază al acestei păsări este vederea.. Auzul este de asemenea bine dezvoltat, dar în perioada rotitului (manifestării etologice premergătoare împerecherii), prezintă o „ciudăţenie”, concretizată printr-o surzenie temporară în timpul emiterii „chemării” (secvenţa „tocilatului”). Acest aspect a făcut obiectul multor observaţii, dezbateri şi chiar… speculaţii. Această pasăre care sugerează „perfecţiunea” este prin urmare „imperfectă”… Prima explicaţie acceptată ştiinţific a fost cea oferită de K.Troltsch, în 1866 şi se referă la faptul că, în momentul de surescitare al păsării, vasele sanguine din pliul membranos (de culoare roşu aprins) care se prelungeşte, în bandă, de deasupra ochiului până deasupra urechii, se tumefiază (se îngroaşă, umplându-se cu sânge) puternic, în aşa fel încât canalul auditiv este îngustat, chiar obturat. Explicaţia a fost unanim acceptată până în anul 1874, când W.Wurm, pe baza analizei craniilor de cocoş-de-munte, explică anatomo-fiziologic „surzenia” acestuia etalând două ipostaze ale poziţiei mandibulei inferioare: Astfel, în momentul deschiderii puternice a ciocului, prelungirea posterio-superioară a mandibulei inferioare (numită „processus angularis”) apasă canalul auditiv, obturându-l. În anul 1884, L. Graff, infirmând parţial teoria lui Wurm, susţine că, de fapt, urechea este… Citește mai mult

Dacă Domʹ Floru ar fi avut răbdare și nu s-ar fi grăbit să se mute „pe veșnicele plaiuri ale vânătorii” (eufemism amerindian), poate că ne-ar fi însoțit în acest început de aprilie la Paulești, unde am petrecut împreună atâtea primăveri înfiorate de jocul de seară al sitarilor. Devenise aproape un ritual: de cum răsărea leurda prin zăvoaiele prahovene, în scăpătat de Mărțișor, știam că păsările cu pliscul lung au poposit deja prin rovinele și bahnele subcarpatice, în drumul lor către miazănoapte, în locurile de cuibărit.        Mai ales acolo, mi-am încropit cele câteva evantaie miniaturale, alcătuite din perechi de „penițe ale pictorului”, misterioasele subremige primare din aripa sitarilor, și tot acolo mi-am adăugat în palmares și primul dubleu, la zbor întortocheat, stârnit din tufe încâlcite, la marginea firului de apă subțire ca o ață. Port și acum la pălărie, sub formă de semicerc, amintirile așteptărilor crepusculare și ale scotocirilor matinale din pădurea Pauleștilor.        Imaginea Pelicanului (Șerban Ionescu, actorul) prăbușit teatral în insula de leurdă din frunzișul încă mort al frunzișului mă întoarce în timp. Calc pe urmele vechi, căutând… Citește mai mult

Fragment din romanul CIUMĂFAIA (Junimea, Iaşi, 2016, p.130-136) M.B. IONESCU – LUPEANU XXXIV             Târgul Bucurescilor se pustiise deja în septembrie 1813 când stoluri imense de berze negre au început să se rotească deasupra lui. În popor, li se zicea călugăriţe; se spunea că apar deasupra oraşelor cu puţin înaintea urgiei lui Dumnezeu. Sfânta Tradiţie semnalează prezenţa lor deasupra Sodomei şi Gomorei  în preziua ştergerii acestora de pe faţa Pământului.             Pe boierul Constantin Lupa pedeapsa divină îl lăsa rece; nu credea în astfel de basme bune de spus copiilor ca să-i ţii pe cuptor în loc să umble teleleu prin mahala. Pentru el, Sfânta Tradiţie şi Baba-Cloanţa erau surori. Nu mai avea mare lucru: viaţa şi, ca suflete, câinii, şoimii şi pe tuciuriul de Angheluţă, un ţigănuş ţinut pe lângă dânsul. Gurile rele spuneau că doar privindu-i din profil e de ajuns să afli motivul pentru care un rob umblă slobod prin târg când îi tună, cu haine de-i  făcea să crape de ciudă pe copiii negustorilor şi boiernaşilor.             Se făcea anul de când sfânta cosea prin târgul… Citește mai mult

       Zilele trecute, cu puțin înaintea închiderii sezonului de vânătoare la această specie, mi-am făcut curaj și am pornit către poiana Oseredoc unde mai văzusem și în primăverile trecute, pe o vreme asemănătoare, dar la fine de martie, sitari. În mod normal, pasajul de primăvară ajunge mai târziu aici, însă recenta scurtare drastică a perioadei de vânare a „păsărilor cu ciocul lung” face ca factorul „hazard” să precumpănească în ecuația întâlnirii cu această vietate misterioasă și, pentru noi, paradoxală.        Despre sitar s-au scris tratate și s-au istorisit pățanii dintre cele mai neverosimile; pe numele lui au fost editate reviste și s-au înființat cluburi; efigia sa este prezentă în toate ipostazele artelor plastice, în heraldică, numismatică și sigilografie. Carnea lui extaziază gurmanzii și gurmeții, iar așa-numita „pană a pictorului” a făcut parte și din recuzita lui Rembrandt, pentru tușe de finețe; dintre vânători, cunoscătorii o socotesc un trofeu de preț, etalându-și-o  la pălărie, ca dovadă elocventă a măiestriei cinegetice.        În balansul lor sezonier pe meridianele globului, sitarii străbat mii de kilometri. Un exemplar inelat în Franța (unde este apreciat… Citește mai mult

       Acum, în preajma echinocțiului de primăvară, e toiul ritualului de împerechere a râșilor. Îndeobște solitari, ei se supun, preț de vreo lună, poruncilor de perpetuare a speciei, prilej de căutări, de curtare asiduă a femelelor de către masculi și de concerte nocturne dintre cele mai stranii. Poate că protagoniștilor li se par încântătoare, dar eu, ca martor întâmplător în două rânduri la o asemenea reprezentație, pot mărturisi cu mâna pe inimă că nu am gustat defel litaniile sălbatice modulate în miez de noapte din afundul pădurii. Noroc că mă aflam într-un bordei de pândă, cu focul jucându-mi prietenos în preajmă. Altfel, m-aș fi lăsat smintit de neliniștea pe care ți-o strecoară în suflet credința păgână în Mama-Huciului, în iele, vâlve și pricolici.        Arcul Carpaților noștri, cu suprafețe împădurite compact, puțin fragmentate prin căi de acces intens circulate, i-a priit linxului, punându-l la adăpost de pericolul extincției, deși a fost nevoit să traverseze și multe perioade de cumpănă. Competiția cu omul, îndeosebi în privința apetitului comun pentru cervide, l-a predestinat prigoanei. Faptul că, animal teritorial fiind, nu abdică nicicum… Citește mai mult

       Devenit peste noapte, la noi, vedetă media, în lipsa unor subiecte mai acătării, deși, har Domnului, avem probleme cu adevărat fierbinți, cormoranul pare să se fi preschimbat într-un veritabil măr al discordiei între protecționiștii eco și prigonitorii săi de conjunctură, ca și cum efectivele celor două specii din spațiul mioritic ar fi explodat ieri, periclitând piscicultura noastră care, vorba lui Caragiale, este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. Acarul Păun, după cum se vede, este mereu la post, ca și meșterul Dorel, ambii concurând la statutul de brand național.        Avifauna României înregistrează drept comune două spițe de cormorani: cel mare și cel mic sau pitic. Cormoranul moțat face act de prezență doar în determinatoarele științifice, de vreme ce ultima lui redută cucerită către miazănoapte este Insula Șerpilor. Adică, se poate spune că ar fi și n-ar fi. Deci, nu ne putem baza pe el când căutăm un vinovat pentru masivele noastre importuri de pește din ultimele decenii (când mă gândesc că, odinioară, mâncam frecvent calcan de Marea Neagră la preț de nimic, iar astăzi privesc prostit la eticheta cu… Citește mai mult

       La vremea când Șerban Cioculescu scria că, până la Ionel Pop (Gherla, 24 noiembrie 1889 – București, 27 ianuarie 1885), „nimeni nu a reușit să îmbine arta povestirii cinegetice cu vibrația simțirii, într-o formă proprie”¹, prozatorul împlinea optzeci de ani și era în plină vogă literară. Mai târziu, criticul și-a detaliat aserțiunea, explicându-se: „L-aș fi recomandat poetul Ionel Pop, dacă acest cuvânt n-ar fi prea strâns legat de meșteșugul versului. Ionel Pop este poet în sensul absolut al cuvântului, ca orice artist care dispune de o paletă bogată în impresii și sentimente, de un simț intens al naturii și de fiorul ireversibilității timpului. (…) Ionel Pop nu este tributar nici unui înaintaș, nu este discipolul literar al nimănui, nu este umbrit de nici o vecinătate, oricât ar fi ea de ilustră”².        Istoria literaturii române îl înregistrează pe Ionel Pop ca pe un caz insolit, de vreme ce, debutând în volum la șaizeci și șapte de ani, a publicat de-a lungul ultimelor trei decenii de viață nouăsprezece cărți, la care se mai adaugă două, apărute postum. Bine primite de… Citește mai mult