Simţul de bază al acestei păsări este vederea..
Auzul este de asemenea bine dezvoltat, dar în perioada rotitului (manifestării etologice premergătoare împerecherii), prezintă o „ciudăţenie”, concretizată printr-o surzenie temporară în timpul emiterii „chemării” (secvenţa „tocilatului”). Acest aspect a făcut obiectul multor observaţii, dezbateri şi chiar… speculaţii. Această pasăre care sugerează „perfecţiunea” este prin urmare „imperfectă”…
Prima explicaţie acceptată ştiinţific a fost cea oferită de K.Troltsch, în 1866 şi se referă la faptul că, în momentul de surescitare al păsării, vasele sanguine din pliul membranos (de culoare roşu aprins) care se prelungeşte, în bandă, de deasupra ochiului până deasupra urechii, se tumefiază (se îngroaşă, umplându-se cu sânge) puternic, în aşa fel încât canalul auditiv este îngustat, chiar obturat.
Explicaţia a fost unanim acceptată până în anul 1874, când W.Wurm, pe baza analizei craniilor de cocoş-de-munte, explică anatomo-fiziologic „surzenia” acestuia etalând două ipostaze ale poziţiei mandibulei inferioare:
stânga jos: canalul auditiv obturat de extremitatea mandibulei inferioare
Astfel, în momentul deschiderii puternice a ciocului, prelungirea posterio-superioară a mandibulei inferioare (numită „processus angularis”) apasă canalul auditiv, obturându-l.
În anul 1884, L. Graff, infirmând parţial teoria lui Wurm, susţine că, de fapt, urechea este obturată de osul semi-mobil cubic pe care se articulează mandibula şi care, în momentul deschiderii ciocului, se deplasează spre canalul auditiv.
Nicidecum această „ultimă” teorie nu a fost ultima, şi nu va fi, pentru că, M. Couturier, medic chirurg, pe baza unor radiografii ale unor capete de cocoş-de-munte cu mandibula inferioară în diferite poziţii, inclusiv în deschidere maximă, dovedesc că acel processus angularis presează foarte puţin canalul auditiv, dar niciodată nu-l poate obtura complet. Mai mult, el e convins că, mişcarea amplă a mandibulei inferioare (47-50 mm) nu este realizabilă în realitate, din cauză că tendoanele şi muşchii restrâng şi limitează deschiderea ciocului. Fotografiile lui Couturier au dovedit clar realitatea acestei situaţii şi au infirmat fără tăgadă teza lui Wurm. În schimb, Couturier a evitat să „rişte” vre-o explicaţie asupra „surzeniei” cocoşului-de-munte. Laşitate ? Prudenţă ? Nu se ştie.
După această „ lovitură de teatru” mulţi „ cunoscători” şi-au „dat cu presupusul”. Astfel, s-au invocat: schimbarea presiunii aerului în urechi, modificări acustice în cavitatea urechii, auto-asurzirea temporară prin cantitatea de decibeli emisă, ba, chiar prin faptul că la alungirea extremă a gâtului, pliul membranos se deplasează către posterior, fiind tras ca un manşon peste ureche, obturând-o.
Personal …- dacă aş fi întrebat…- aş muta greutatea pe o slăbiciune psihologică, detaşându-mă de „imperfecţiunile” morfo-anatomice şi cele fiziologice, pe care natura a avut grijă să le minimalizeze cât se poate de mult. Astfel, socot (după ce am observat zeci de cocoşi rotind şi desfăşurându-se în plenitudinea lor comportamentală), că „surzenia” cocoşului-de-munte, este, de fapt, o scurtă perioadă de reverie activă în epuizare, după o încordare izotonică a tuturor muşchilor corpului, de la ghearele picioarelor până la baza ciocului. „Problemă”de … temperament !
Aurel GÂNGĂ