Devenit peste noapte, la noi, vedetă media, în lipsa unor subiecte mai acătării, deși, har Domnului, avem probleme cu adevărat fierbinți, cormoranul pare să se fi preschimbat într-un veritabil măr al discordiei între protecționiștii eco și prigonitorii săi de conjunctură, ca și cum efectivele celor două specii din spațiul mioritic ar fi explodat ieri, periclitând piscicultura noastră care, vorba lui Caragiale, este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. Acarul Păun, după cum se vede, este mereu la post, ca și meșterul Dorel, ambii concurând la statutul de brand național.
Avifauna României înregistrează drept comune două spițe de cormorani: cel mare și cel mic sau pitic. Cormoranul moțat face act de prezență doar în determinatoarele științifice, de vreme ce ultima lui redută cucerită către miazănoapte este Insula Șerpilor. Adică, se poate spune că ar fi și n-ar fi. Deci, nu ne putem baza pe el când căutăm un vinovat pentru masivele noastre importuri de pește din ultimele decenii (când mă gândesc că, odinioară, mâncam frecvent calcan de Marea Neagră la preț de nimic, iar astăzi privesc prostit la eticheta cu șaptezeci de lei pe kilogram, îmi dau lacrimile…).
Pentru cei mai puțin informați, s-ar cuveni să facem câteva precizări: cormoranii sunt prezenți de-a lungul întregului curs al Dunării de Jos cu bălțile și lacurile aferente, dar îndeosebi în spațiul deltaic, unde cuibăresc în colonii numeroase. Pentru edificare, literatura de specialitate menționează cazul unei sălcii cu douăzeci de cuiburi de cormoran mare.
Ihtiofag prin excelență, este o pasăre a luciurilor întinse de apă, bogate în pește, motiv pentru care pescarii îl socotesc un concurent redutabil. Ca și lupul în terenul de vânătoare, cormoranul a fost socotit dintotdeauna indezirabil în pescării. Scufundător și înotător de performanță, își urmărește prada cu asiduitate. Odată capturată, aceasta este imobilizată cu ajutorul cârligului din vârful pliscului, numit ongleț, și apoi înghițită, la ieșirea din apă, după e serie de manevre drastice de „anesteziere”.
Inventivi, asiaticii au deturnat arta de a pescui a cormoranilor în folos propriu. Tuciuriii ogari cu pene ai apelor, dotați de mici cu un colier restrictiv și controlați printr-o lesă lungă, sunt lansați în mediul acvatic, de unde se întorc în barca stăpânului cu peștele mare în gât. Lărgimea inelului le permite doar înghițirea prăzii mărunte, neinteresante pentru om. Singurul impediment este faptul că, nefiind prevăzuți cu glandă uropigiană, ca majoritatea păsărilor acvatice care își impermeabilizează penajul cu secreția acesteia, cormoranii trebuie să se zvânte o vreme la soare, după câteva scufundări. Altfel, poate că ar fi folosiți de nesătuii polinezieni până la epuizare. Pentru noi, Delta Dunării și-ar putea alege ca efigie silueta cormoranului răstignit pe o creangă de salcie, uscându-și veșmântul între două partide rodnice de pescuit.
Pe vremuri, utilitarismul ca politică de stat a dezlănțuit o adevărată prigoană împotriva sălbăticiunilor concurente omului. Printre ele, și cormoranul. Paznicii bazinelor piscicole erau dotați cu arme de foc și cartușe la discreție, iar vânătorilor li se inculca ideea că tirul asupra acestui „dușman al poporului” în straie cernite reprezintă un bun exercițiu și, totodată, o pildă de patriotism.
Pe alte meleaguri, amenajările piscicole au fost acoperite de rețele menite să facă peștele inaccesibil prădătorilor din văzduh, iar unii, mai ingenioși, au brevetat… anticoncepționale pentru cormorani, livrate pe ocolite, adică în hrana peștilor. Nu ni se spune însă ce efect ar putea avea asemenea găselnițe, pe termen lung, asupra oamenilor, și ei… ihtiofagi.
În ce mă privește, am împușcat la viața mea, pe când era permis, un cormoran mic, la Periș, și unul mare, la Cavadinești, pe meleaguri gălățene, ultimul devenind adevărat erou, pentru că, odată recuperat în barcă, s-a dezmeticit din șoc și s-a înfipt cu cangea pliscului în degetele din sandaua dreaptă a lui Octav, amicul nostru trăgător la rame. Neputând anihila intempestivul agresor cu pușca fără riscul de a ne scufunda, i s-a dat lovitura de grație cu una din vâsle.
În pofida îndemnurilor mobilizatoare de ridicare la luptă împotriva cormoranilor, nu am, așadar, niciun motiv realmente vânătoresc (și nici legal) să intru în acest joc. Din câte am înțeles, nici camarazii mei.
Gabriel CHEROIU