La vremea când Șerban Cioculescu scria că, până la Ionel Pop (Gherla, 24 noiembrie 1889 – București, 27 ianuarie 1885), „nimeni nu a reușit să îmbine arta povestirii cinegetice cu vibrația simțirii, într-o formă proprie”¹, prozatorul împlinea optzeci de ani și era în plină vogă literară. Mai târziu, criticul și-a detaliat aserțiunea, explicându-se: „L-aș fi recomandat poetul Ionel Pop, dacă acest cuvânt n-ar fi prea strâns legat de meșteșugul versului. Ionel Pop este poet în sensul absolut al cuvântului, ca orice artist care dispune de o paletă bogată în impresii și sentimente, de un simț intens al naturii și de fiorul ireversibilității timpului. (…) Ionel Pop nu este tributar nici unui înaintaș, nu este discipolul literar al nimănui, nu este umbrit de nici o vecinătate, oricât ar fi ea de ilustră”².
Istoria literaturii române îl înregistrează pe Ionel Pop ca pe un caz insolit, de vreme ce, debutând în volum la șaizeci și șapte de ani, a publicat de-a lungul ultimelor trei decenii de viață nouăsprezece cărți, la care se mai adaugă două, apărute postum. Bine primite de cititori și de critica literară, o parte din ele au cunoscut mai multe ediții, iar câteva i-au fost traduse în limbile germană, franceză și rusă: „La cartea mea cu «ochii»³, în librăriile de aici s-a făcut coadă ca la unt și celelalte. În zadar caut să cumpăr câteva exemplare. Câte le-au pus pe piață s-au vândut în două zile. (…) Au dat un tiraj relativ mare: 30 000”⁴.
Puțini știu că scriitorul a fost silit să-și semneze primele trei volume cu pseudonimul I. Venator, după doi ani de domiciliu obligatoriu într-un grajd părăsit de la marginea Clujului și după încă șase de „reeducare” în pușcăriile comuniste. „Scos din rosturile sale” – cum avea să definească, eufemistic, mai târziu, calvarul detenției – pentru vina de a fi fost nepot de soră al lui Iuliu Maniu, mentor al prozatorului de mai târziu, și pentru întreaga activitate politică, prodigioasă de altfel, care a derivat din această calitate. Angrenat, încă de pe când era proaspăt doctor în drept și economie (cu studii la Berlin, München și Budapesta), în activitatea Partidului Național Țărănesc, Ionel Pop s-a dovedit un onorabil descendent al patrioților Simion Bărnuțiu, „unchiul cel mare”, cum îl numeam în familie, Iuliu Coroianu, memorandistul, spiritus rector al Comitetului Național, cu ani de temniță la Seghedin, Casiu Maniu, avocatul apărător la Cluj în nenumărate procese de presă, însuși făcând doi ani de temniță ungurească pentru articolele sale, apoi distins profesor universitar la Cluj, Iuliu Maniu, frate al mamei și părinte crescător al meu”⁵.
Spiritul Bădăcinului familial i-a tutelat, glorios și tragic totodată, biografia: secretar al Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia din ziua de 1 Decembrie 1918, a exercitat „ani de zile funcția de secretar general al Partidului Național Țărănesc, pentru Transilvania”⁶, a fost, în mai multe legislaturi, deputat în Parlamentul României, iar în anul 1940 – vicepreședinte al acestuia; la 10 decembrie 1944, i-a fost încredințată, prin Decret-lege, funcția de Înalt Comisar al Transilvaniei Eliberate, în condițiile preluării de către autoritățile române a administrației acestei vaste părți a teritoriului național, răpite prin Dictatul de la Viena.
După cum avea să se destăinuiască, la senectute, „Unirea Transilvaniei a fost floarea sufletului, căldura inimii și munca brațelor a milioane și milioane de români care în șirag de veacuri au trăit în lumina unui ideal, în căldura unei nădejdi și adesea s-au fărâmițat în țărâna pământului românesc fără să lase vreun nume”⁷.
La 10 noiembrie 1918, pe Câmpia Libertății ateriza un avion românesc pilotat de locotenentul Vasile Nicolescu. Avionul îl aducea de la Bacău la Blaj pe căpitanul Vasile Precup, transilvănean de origine, „trimis de Marele Cartier General Român cu un mesaj către Consiliul Național, căruia i se anunța hotărârea armatei române de a trece Carpații. Apariția avionului a produs o puternică impresie asupra blăjenilor, care văzând culorile românești au alergat din toate părțile pentru a aclama pe cei doi soli ai libertății. Drept răsplată, locotenentul pilot a primit, oferită de tânărul avocat Ionel Pop, o bucată de piatră din monumentul ridicat pe Câmpia Libertății în amintirea revoluției de la 1848 – monument pe care anumite elemente șoviniste îl aruncaseră în aer”⁸.
În ziua de 1 Decembrie 1918, la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, pe platou se aflau circa o sută de mii de oameni. În sala Cazinoului erau prezenți delegații, în număr de 1 228. Considerând că adunarea este „capace a aduce hotărâri decisive”, în numele comisiei prezidate de Ștefan Ciceo Pop, în calitate de președinte al Marelui Sfat Național, a fost propusă și acceptată unanim, prin aclamații, componența prezidiului. Printre cei opt secretari ai Adunării s-a numărat și Ionel Pop, care își va aminti cu emoție, peste decenii, de „marea de oameni în straie de sărbătoare, fremătând sub falduri de steaguri tricolore. (…) Pe estradă văd figurile conducătorilor neamului românesc din Transilvania. (…) La o parte a estradei, la o masă lungă însemnează faptele și vorbele secretarii Adunării. Sunt tineri, calfe pe lângă meșterii cei mari ai Uniunii. Dintre ei unul singur a rămas împovărat de ani, ca în această zi să își aducă aminte și să scrie aici, abea văzând slovele printre lacrimi de bucurie și de tristețe. 20 decembrie 1980”⁹.
În ziua de 2 decembrie 1918, în sala tribunalului din Alba-Iulia s-au întrunit membrii Marelui Sfat Național, pentru a alege biroul Sfatului, Consiliul Dirigent și membrii delegației „ce urma să plece la București spre a prezenta regelui Ferdinand I și guvernului hotărârile adunării”¹⁰. Printre cei cinci secretari aleși în Marele Sfat Național – prezidat de Gheorghe Pop de Băsești – s-a numărat și Ionel Pop.
Nonagenar, scriitorul își va aminti cu emoție și, totuși, cu amărăciune de acele clipe istorice, cărora nu le-a fost doar martor, ci și – in medias res – cronicar implicat în dinamica evenimentelor: „Azi e întâi decembrie, ziua glorioasă a Unirii. Adunarea de la Alba-Iulia. Mă gândesc cu multă duioșie la acea zi. Atunci am avut apogeul vieții mele. Am fost nu numai delegat (deputat) la acea adunare care a votat Unirea, dar am fost învrednicit să fiu unul dintre secretarii Adunării. Vai! Din câți eram pe podium ca birou al acelei Adunări, nu mai trăiesc decât eu! Toți câți au ajuns să trăiască până la «vremile noi» au gustat temnițele românești, iar conducătorii ce n-au avut norocul să moară mai înainte în patul lor au murit în temnițe, unii stigmatizați de o justiție românească a fi «trădători de neam»! Mi se încălzește inima când mă gândesc că i-am cunoscut pe toți, le-am fost învățăcel în materie de politică pe vremea ungurească, și îmi îngheață inima când, în această sfântă zi, aș vrea să zic o rugăciune cu gândul la mormintele lor și nu le găsesc, fiind îngropați de temniceri undeva în gunoaiele orașului, unde se îngroapă criminalii”¹¹.
Sub imperiul acestei amărăciuni, scriitorul se refugia în amintirile de vânătoare, cele mai multe legate de Valea Frumoasei, acolo unde, cu o jumătate de secol în urmă, îi cedase lui Mihail Sadoveanu o porțiune de teren și supraveghease ridicarea Casei de la Bradu Strâmb. S-a stins, notând cu olimpiană demnitate și resemnare: „Nu mă mai potrivesc în atmosfera și moravurile zilei de azi. Am trăit prea mult, aducând cu mine năravuri din alte vremi”¹².
Gabriel CHEROIU
Note
______________________________
¹ Șerban Cioculescu, Literatura cinegetică, „România literară” nr. 38, 1969, p. 12
² Șerban Cioculescu, prefață la Ionel Pop, Vânători – oameni și câini, Ed. Eminescu, București,
1972, pp. 5-8
³ Ionel Pop, Un ochi râde, altul plânge, Ed. Sport-Turism, București, 1981
⁴ Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniței, în mss., București, 13 ianuarie 1982
⁵ Dumitru Susan, Ionel Pop sau recuperarea timpului trecut, f. e., Deva, 1997, p. 17
⁶ Ioan Lup, Viitorul a început ieri, interviu de E. Ilie și G. Cheroiu, „Vânătorul și Pescarul Român,
Nr. 12, 1994, p. 5
⁷ Ionel Pop, Valiza cu fotografii, interviu de Sânziana Pop, almanahul Luceafărul, l985, p. 131
⁸ Vasile Netea, O zi din istoria Transilvaniei, Ed. Țara Noastră, București, 1990, p. 102
⁹ Ionel Pop, Din toamna lui 1918, almanahul Vânătorul și Pescarul Român, 1993, pp. 6-7
¹⁰ Vasile Netea, op. cit., p. 163
¹¹ Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniței, în mss., București, 1 Decembrie 1982
¹² ibidem, 23 iulie 1981