Dacă Domʹ Floru ar fi avut răbdare și nu s-ar fi grăbit să se mute „pe veșnicele plaiuri ale vânătorii” (eufemism amerindian), poate că ne-ar fi însoțit în acest început de aprilie la Paulești, unde am petrecut împreună atâtea primăveri înfiorate de jocul de seară al sitarilor. Devenise aproape un ritual: de cum răsărea leurda prin zăvoaiele prahovene, în scăpătat de Mărțișor, știam că păsările cu pliscul lung au poposit deja prin rovinele și bahnele subcarpatice, în drumul lor către miazănoapte, în locurile de cuibărit.
Mai ales acolo, mi-am încropit cele câteva evantaie miniaturale, alcătuite din perechi de „penițe ale pictorului”, misterioasele subremige primare din aripa sitarilor, și tot acolo mi-am adăugat în palmares și primul dubleu, la zbor întortocheat, stârnit din tufe încâlcite, la marginea firului de apă subțire ca o ață. Port și acum la pălărie, sub formă de semicerc, amintirile așteptărilor crepusculare și ale scotocirilor matinale din pădurea Pauleștilor.
Imaginea Pelicanului (Șerban Ionescu, actorul) prăbușit teatral în insula de leurdă din frunzișul încă mort al frunzișului mă întoarce în timp. Calc pe urmele vechi, căutând urmașii sitarilor de altădată, stârniți de câinii care nu mai sunt. Găsesc, târziu, un tâlc cinegetic pentru versurile lui Nichita Stănescu: „Tristețea mea aude nenăscuții câini pe nenăscuții oameni cum îi latră”.
Acum, suntem la marginea unei poienițe unde odinioară, în amurg, lăsam la vedere câteva șervețele albe, menite să atragă atenția cocoșeilor de sitar aflați în căutarea prințeselor cu veșmânt ațâțător pentru cavalerii aflați în survol. Penele cozii găinușelor, răsfirate și etalate în revers, pe sol, reprezintă un semnal vizibil, cu elocvente conotații nupțiale, în zăbranicul înserării. Nu întâmplător, aceste zburătoare au ochii mari și dispuși astfel încât să acopere întregul câmp vizual dimprejurul lor.
De cum se închid porțile zilei, iar văzduhul se golește de trilurile păsărilor cântătoare, încep să se țeasă în crepuscul zborurile catifelate, ca de liliac, ale „marmoraților”, cum le spun francezii.
Nu demult, pe când încă era slobod, în plin pasaj de primăvară, la Paulești puteam anina în ciochinar câteva zburătoare cu penajul parcă încropit din frunze și mlădițe fanate, după tehnica ingenioaselor picturi ale lui Arcimboldo. Fie ziua, la aretul prepelicarilor plini de neastâmpăr, fie în amurg, la pânda din marginea unui ochi de poiană deschis în crâng, tirul la sitari cere meșteșug, răbdare și experiență. Într-atât, încât, după ani de familiarizare cu acest mod de a vâna cu totul aparte, ajungi să tragi instinctiv, direct din epolare, fără încordarea novicelui, soldată cel mai adesea cu un lamentabil rateu.
Ritualul escapadelor noastre vernale în petecul acela de lume presupunea, negreșit, și popasul final, dinaintea plecării spre casă, în „oaza de leurdă”, cum numisem noi covorul acela de usturoi sălbatic sau de aiuț, desfășurat, verde crud, în prag de primăvară, pe un dâmb jilav din inima pădurii. Culegeam febril frunzele ca de lalea, cu miros pipărat, reînviind din cuvinte momente încă vii ale vânătorii abia încheiate, lovituri măiestre, eșecuri monumentale.
Țin minte că, odată, la reședința de vară a lui Donʹ Floru, unde ne instalam „cartierul general”, ne-am mobilizat pentru încheierea primei zile de vânătoare printr-un soi de șezătoare, din al cărei scenariu nu aveau cum să lipsească grătarul cu oarece preparate specifice tagmei (rod al bravurilor noastre cinegetice de peste iarnă) și niște butelci colbuite, cu licori de Urlați, găsite de gazdă prin beci. La început în surdină, totul plutea sub vraja cântecelor vechi interpretate de Ștefan Iordache și Gheorghe Dinică.
Pe când camarazii mei se întreceau ca maeștri grataragii, în trâmbe de fum, eu îmi pregăteam cu discreție surpriza unei salate de leurdă cu adaos de telemea de oaie, ouă răscoapte, date pe răzătoare, roșii feliate și carne de sitar, fiartă și tăiată cubulețe. Toată compoziția a căpătat consistență și personalitate, printr-un adaos de ulei, iaurt și suc de lămâie.
Poate n-o să credeți dacă vă voi spune că, după racordarea confraților mei la uriașul castron de salată, alături de o pâine mare, coaptă pe vatră, grătarul a fost cu desăvârșire uitat. Am ciugulit de complezență și câte ceva din bucatele rumene și fierbinți, dar piesa de rezistență le știrbise deja din prestigiu. Le-am reportat pentru a doua zi, ceea ce ne-a readus în minte zicerea cu mâncarea reîncălzită. După cum se vede, sitarul și leurda alcătuiesc un tandem imbatabil, inclusiv (sau mai ales) pe tărâm culinar.
Gabriel CHEROIU