Zilele trecute, cu puțin înaintea închiderii sezonului de vânătoare la această specie, mi-am făcut curaj și am pornit către poiana Oseredoc unde mai văzusem și în primăverile trecute, pe o vreme asemănătoare, dar la fine de martie, sitari. În mod normal, pasajul de primăvară ajunge mai târziu aici, însă recenta scurtare drastică a perioadei de vânare a „păsărilor cu ciocul lung” face ca factorul „hazard” să precumpănească în ecuația întâlnirii cu această vietate misterioasă și, pentru noi, paradoxală.
Despre sitar s-au scris tratate și s-au istorisit pățanii dintre cele mai neverosimile; pe numele lui au fost editate reviste și s-au înființat cluburi; efigia sa este prezentă în toate ipostazele artelor plastice, în heraldică, numismatică și sigilografie. Carnea lui extaziază gurmanzii și gurmeții, iar așa-numita „pană a pictorului” a făcut parte și din recuzita lui Rembrandt, pentru tușe de finețe; dintre vânători, cunoscătorii o socotesc un trofeu de preț, etalându-și-o la pălărie, ca dovadă elocventă a măiestriei cinegetice.
În balansul lor sezonier pe meridianele globului, sitarii străbat mii de kilometri. Un exemplar inelat în Franța (unde este apreciat până la venerație) a fost, de curând, colectat – cum le place ornitologilor să spună – în taigaua siberiană. Acolo se născuse și acolo avea să procreeze. Magnetismul baștinei se dovedește a fi suveran. În special la păsări, există o incontestabilă imprimare geografică, evidentă cu prilejul migrației de primăvară, spre locurile de cuibărit.
O altă curiozitate a acestei păsări este modul în care știe să-și tămăduiască oasele fracturate accidental. Făurindu-și cu ciocul un manșon rigid din lut și bețe pe post de atele, își reduce la minimum necesar activitatea, până la vindecare. Există o mulțime de cazuri grăitoare în acest sens, majoritatea privind armătura picioarelor, perfect sudată și calusată, după toate rigorile ortopediei.
Dacă mai adăugăm și reprimarea mirosului corporal pe timpul clocitului, ipoteză care ar explica insuccesul multitudinii prădătorilor în prigonirea acestei specii eminamente legate de sol, obținem o imagine elocventă asupra evantaiului larg al mijloacelor de supraviețuire ale sitarului, adevărat fenomen printre sălbăticiuni. Parafrazând titlul unei emisiuni tv în vogă, putem spune, pe bună dreptate, că sitarii au talent.
Soarele din ultima săptămână, tot mai stăpân pe forțele sale, a descoperit de zăpadă culmile, zbicind în cursul zilei pământul, pentru a-l încuia la loc, noaptea, sub puterea gerului. Numai în cotloane, la umbră, stăruie straturile vechi de omăt, depuse de ninsorile succesive din multe le luni de iarnă, la munte.
Dragobete și-a justificat de această dată supranumele de cap-de-primăvară. La fel ca și alte sărbători populare pe care trecerea de la calendarul iulian la cel gregorian le-a smintit din țâțânile racordării lor la cosmos, și fiul Babei Dochia ar fi fost celebrat cu treisprezece zile mai târziu. Pe stil vechi, acest vestitor al Anului Nou Agrar și al reînvierii naturii s-ar fi prăznuit pe 9 martie, așadar mult mai aproape de spiritul efervescenței energiilor telurice ale despărțirii de iarnă, pe meleagurile noastre.
Cu toată râvna, în locurile știute nu mi s-a arătat niciun semn al reîntoarcerii sitarilor în locurile de cuibărit de sub Feredeu: Corhana, Bâtcile (mare și mică), Pașcanu, Oseredoc. E, totuși, prea devreme, iar data de 28 februarie ca zi de încheiere a sezonului mi se pare ironic sau batjocoritor stabilită, la noi. Cu mult noroc, prin bahnele bălților Dunării, poate că, la ora aceasta s-ar întâlni câțiva avangardiști, porniți la drum lung către imensitatea Ucrainei, Belarusului și Rusiei. Acolo însă, regulile sunt altele, inclusiv în materie de vânătoare…
Apropo de sitari și de vremea aceasta a intrării în primăvară, îmi amintesc de o mai veche închidere la fazani, undeva pe firul Neajlovului, nu departe de smârcurile unde se spune că Sinan-Pașa și-a pierdut în luptă doi dinți. Întâlnindu-l pe paznicul fondului cinegetic, am socotit că, primind din parte-i o seamă de informații utile, vom economisi timp și energie. După câteva indicații vagi cu privire la fazani, am aruncat o întrebare despre sitari. Fără să clipească, omul ne-a lămurit cu nonșalanță, sigur pe sine: „Da, am un stolișor în cotul apei, acolo”. Am privit în direcția degetului său arătător, ne-am luat rămas-bun și abia apoi, după ce ne-am îndepărtat îndeajuns, am izbucnit în râs, neștiind nici astăzi ce înțelegea acel simbriaș autorizat al unei asociații de vânătoare prin „sitari”, păsări nici de stol, nici acvatice precum rațele. Poate că nu întâmplător numele prin care specia se identifică în nomenclatorul avifaunistic este „sitar-de-pădure”.
Gabriel CHEROIU