Acum, în preajma echinocțiului de primăvară, e toiul ritualului de împerechere a râșilor. Îndeobște solitari, ei se supun, preț de vreo lună, poruncilor de perpetuare a speciei, prilej de căutări, de curtare asiduă a femelelor de către masculi și de concerte nocturne dintre cele mai stranii. Poate că protagoniștilor li se par încântătoare, dar eu, ca martor întâmplător în două rânduri la o asemenea reprezentație, pot mărturisi cu mâna pe inimă că nu am gustat defel litaniile sălbatice modulate în miez de noapte din afundul pădurii. Noroc că mă aflam într-un bordei de pândă, cu focul jucându-mi prietenos în preajmă. Altfel, m-aș fi lăsat smintit de neliniștea pe care ți-o strecoară în suflet credința păgână în Mama-Huciului, în iele, vâlve și pricolici.
Arcul Carpaților noștri, cu suprafețe împădurite compact, puțin fragmentate prin căi de acces intens circulate, i-a priit linxului, punându-l la adăpost de pericolul extincției, deși a fost nevoit să traverseze și multe perioade de cumpănă. Competiția cu omul, îndeosebi în privința apetitului comun pentru cervide, l-a predestinat prigoanei. Faptul că, animal teritorial fiind, nu abdică nicicum de la respectarea traseelor lui de interes trofic îl face o pradă relativ ușoară pentru atrapele amplasate pe cărările sale obișnuite. Am cunoscut un braconier vestit sub Obcina Feredeului, care furniza la cerere blănuri de râși prinși în capcană, pentru că le cunoștea la perfecție potecile predilecte. Bătrânul Hapurnec s-a prăpădit demult, după ce, precum Dersu Uzala al lui Arseniev, și-a părăsit îndeletnicirea de o viață odată cu slăbirea auzului, simț de căpătâi pentru cei din tagma sa.
Râsul este carnivor prin excelență. Prada lui de căpătâi o reprezintă căpriorul, dar nu pregetă nici în fața ciutei și a vițelului de cerb sau a purceilor și godacilor de mistreț. Urmează iepurele, dar pe acesta nu se poate bizui, fiind destul de rar în zona colinară și de munte. De aceea, îl socotește o delicatesă. Dintre păsări, gotcanul și ierunca figurează în fruntea meniului său. Restul zburătoarelor, fără alegere, constituie un adaos binevenit în lista lui de bucate, alături de șoareci, chițcani și pârși, care ar intra mai degrabă în categoria aperitivelor.
Pentru un râs matur, a cărui greutate depășește uneori patruzeci de kilograme, nevoia de proteină este considerabilă. Cervidele îi oferă o masă copioasă. Preferă „mușchiul în sânge” și măruntaiele. Nu revine decât forțat de împrejurări la hrana rece. Extrem de rar, bătrân și neputincios fiind, recurge la vizitarea leșurilor vechi, de pe urma semenilor mai tari de vârtute, a lupilor sau a ursului.
N-am împușcat râs, dar l-am văzut ca pe o umbră, mistuindu-se printre molizii și fagii tineri ai unei regenerări cutreierate de hăitași, iarna, la o vânătoare de mistreți. Pesemne, lenevea la soare pe o cioată veche, după obiceiul felinelor, mari iubitoare de căldură. Își făcea, probabil, siesta sau urzea planuri de surprindere a pâlcului de căpriori pripășit în tăietura veche, la frunzele de mur, încă verzi, întinse ca un năvod printre cioatele de pe versantul însorit al Lobenului. De altfel, râsul, pe când nu era strict protejat, cădea în foc cu totul întâmplător, iar autorizațiile eliberate pe seama lui aveau un caracter strict decorativ ori acoperitor pentru bravuri cinegetice deja săvârșite.
Astăzi, Europa, urmare a unei politici de ansamblu privind conservarea biodiversității, recurge la măsuri aparent insolite, printre care se numără repopularea enclavelor din arealul tradițional, acum discontinuu, al marilor prădători, incluzând aici și râsul, dar și „oxigenarea” populațiilor insulare, amenințate de consangvinizare, în urma fragmentării habitatului. Așa se face că, de curând, România a fost solicitată să contribuie la revigorarea efectivelor de râs din Slovenia și Austria, prin aport de exemplare capturate în vederea relocării. Acțiunea este în plină desfășurare, deja cu rezultate notabile.
Pentru amatorii de picanterii culinare pe teme cinegetice, închei amintind faptul că râsul s-a numărat, până nu demult, printre piesele de rezistență la festinurile curților imperiale. La Viena cel puțin, friptura de linx din Carpații Ardealului și Bucovinei era considerată un răsfăț gastronomic. După cum se vede, în zilele noastre, râsul prețuiește mai mult sub formă însuflețită, iar faptul că infrastructura țării, prin primitivismul ei, ne trimite la periferia clasamentului continental devine un ascendent pe tărâmul conservării vieții sălbatice autentice. Și se pare că ne vom remarca pe acest tărâm multă vreme de acum încolo.
Gabriel CHEROIU