Uncategorized @ro

,,POPEȘTI”, PE ALESE        La 1 septembrie s-a deschis sezonul de vânătoare la porumbei. Dintre columbidele noastre, porumbeii gulerați sunt cei mai mari și mai răspândiți din punct de vedere al cuibăritului. Toamna, celor autohtoni li se adaugă contingente însemnate din populațiile dinspre miazănoapte, pentru a ierna împreună în zonele danubiene ale țării. Spectacolul hibernal al stolurilor imense aflate în survol întrece orice închipuire. Însă pe cât sunt de numeroși porumbeii „popești”, cum li se mai spune în tagma noastră, pe atât sunt de prudenți și de greu de apropiat în cătarea puștii.        Pe timpul iernii, șesurile nesfârșite din preajma apelor i-au ispitit dintotdeauna, pentru că le oferă protecție. Orice intrus e observat de departe. Odată depășită distanța critică, miile de aripi se ridică în văzduh cu zgomot asurzitor, spre a realcătui la unison armonia vremelnic deteriorată a stolului și spre a se pierde apoi în zare, ca o pânză deasă, vălurită lent în azuriul cerului.        Pentru înnoptat, caută perdelele de plopi ce susțin zona de dig-mal din marginea fluviului. Altfel, ziua, hălăduiesc pe miriști sau prin coceniști,… Citește mai mult

RIPOSTA MISTREȚILOR        Se știe că mistrețul deține un remarcabil potențial de agresivitate, pe care și-l manifestă în funcție de împrejurări. În relațiile intraspecifice, adică în cele cu semenii, el își dezvăluie de mic firea de luptător, în hârjoneli tot mai pline de temperament, până la stabilirea ierarhiei în grup. Mai târziu, încleștările dintre vieri devin, îndeosebi în perioada împerecherii, adevărate demonstrații de forță, în urma cărora combatanții, chiar învingători fiind, poartă pentru multă vreme, poate și pe tot restul vieții, semnele participării la turnir.        Pe măsura trecerii timpului, colții-armă, continuu crescători din mandibulă, sunt șlefuiți prin masticație de către colții-gresie, corespondenții lor ascuțitori din maxilarul superior, devenind pumnale cu tăiș ager, în stare să sfâșie, prin clasica lovitură de jos în sus, platoșa vârtoasă a oricărui rival, fie el și trecut prin multe.        În competiția interspecifică, statutul mistrețului este nuanțat. Pe meleagurile noastre, o scroafă însoțită de pui, oricât de tenace și experimentată ar fi, nu-și poate salva toate progeniturile în fața atacului marilor prădători carpatini – ursul, râsul și lupul. Mai nou, la șes, li se… Citește mai mult

SEZONUL VÂNĂTORILOR MINUSCULI        Până la urmă, am pățit-o, zilele trecute: tocmai mă bucurasem de o fereastră de cer senin între două ploi lungi, parcă tomnatice, prilej bun pentru o ieșire în teren, că m-am și căpătuit cu o pereche de căpușe nou-nouțe. Abia uitasem de cele din vara trecută, aduse acasă din buruienile ce îmbrăcau malurile Argelului, pe firul căruia îmi încercam agerimea lansetei la moioage. Acum, mi-am cules necazul din ierbăria poienilor traversate în căutarea unui căprior teribil de precaut.        După cum vă închipuiți, n-am dat de el, dar m-am ales, la schimb sau pentru consolare, cu două gângănii fixate insidios în locuri oarecum delicate. Primul semn a fost senzația de mâncărime. Scărpinându-mă, le-am depistat. Știam că acetona și untura le anihilează. Greu a fost să le dezrădăcinez, necrozate, din pielea fină în care se înșurubaseră. Oricum, și astăzi locul a rămas sensibil, pruritul încă mă necăjește, iar senzația că, în afara disconfortului, mi s-a inoculat cu acest prilej și vreun alt vrăjmaș minuscul îmi strică somnul.        Bizară coincidență, tocmai citeam în cartea „Pădurea: instrucțiuni de… Citește mai mult

„MAMA ȚAPILOR”        Ultima săptămână a lui Cuptor reprezintă pentru căprior punctul culminant al alergatului. Cei cărora vânătoarea nu le e străină, fie și platonic, știu că termenul, consacrat în jargonul cinegetic, definește perioada de împerechere la această specie și se caracterizează printr-o activitate febrilă a masculilor aflați, pe de o parte, în căutarea femelelor apte de reproducere și, pe de alta, preocupați de alungarea rivalilor din împrejurimi. Îndeobște, aceste două deziderate impun un consum considerabil de energie, ceea ce justifică apelativul generic de „alergat”, atribuit întregului sezon al rutului la căprior.        Pentru neofiți, cercurile croite prin iarba fânețelor pot căpăta conotații metafizice, fiind, de aceea, cunoscute în popor drept „hore ale ielelor”. În realitate, originea lor este cât se poate de materială, de vreme ce ele constituie rezultatul urmăririi nocturne a căprioarei de către impetuosul țap, extrem de perseverent în dorința lui de însoțire. Așa se face că ritualul nupțial al unei sălbăticiuni poate dobândi un caracter ezoteric, supranatural.        Oricum, cine a fost martor la acest spectacol rarisim – eventual, sub scutul fosforescent al lunii pline –… Citește mai mult

„INOROGUL” DIN ȘUȘIȚA        Este îndeobște cunoscut în lumea vânătorilor pasionați de căprior faptul că trofeele țapilor nu ies din comun decât dacă excelează prin mărime sau dacă au un aspect neobișnuit. Cu cât abaterile de la tipicul speciei sunt mai frapante, cu atât este mai apreciată perechea de cornițe în cercul cunoscătorilor. De altfel, în tagma noastră există o anumită emulație în materie de trofee bizare. Pe de altă parte, prezentate la expoziții într-o secțiune separată, panopliile alocate coarnelor atipice de cerb comun, cerb lopătar, căprior ori chiar celor de capră neagră și muflon atrag atenția și reprezintă o oglindă a selecției operate corect pe parcursul desfășurării activității cinegetice.        La masculii cervidelor, prezența unui singur corn din cele două (care constituie un caracter sexual secundar) poate avea fie o cauză accidentală și pasageră (coarnele fiind anual caduce), dacă nu este afectat cilindrul frontal, fie una glandulară sau, de asemenea, traumatică, dar cu deteriorarea soclului osos, ambele ireversibile. În cazul anomaliilor rezultate din disfuncții de natură genetică, se impune selecția cu maximă operativitate, înainte de începerea sezonului de împerechere…. Citește mai mult

VÂNATUL MIC ȘI IGNORANȚA        În categoria vânatului mic intră și iepurele, și fazanul. Unii consideră că din acest eșalon ar face parte și căpriorul. Dar nu la cele de mai sus vreau să mă opresc, ci la unele aproape nesemnificative pentru novici, fie ei purtători de pușcă, fie simpli consumatori, amatori de proteină animală oarecum „exotică”, obținută cu peripeții și legitimată printr-o biografie mai puțin ternă decât cea a găinilor apatice din crescătorii. Pentru neofiți, sălbăticiunile care le suscită interesul gastronomic trebuie să fie mari și să fi ajuns la masă, pe platou, în urma unei confruntări teribile, plină de adrenalină. Însă eu mă gândesc acum la vânatul foarte mic, adică la cel care în doar în număr însemnat ar satisface întrucâtva pretențiile gurmanzilor de ocazie, cel mai adesea snobi.        Scriitorul, vânătorul și estetul culinar Radu Anton Roman, îmi mărturisea, în cel din urmă interviu al său, că „deliciile vânătorii încep cu prepelița, care e vânat de lux, într-adevăr, și de mare artă culinară. Cine știe să facă un lucru simplu, vânătoresc, adică să pună pe grătar sau… Citește mai mult