SEZONUL VÂNĂTORILOR MINUSCULI
Până la urmă, am pățit-o, zilele trecute: tocmai mă bucurasem de o fereastră de cer senin între două ploi lungi, parcă tomnatice, prilej bun pentru o ieșire în teren, că m-am și căpătuit cu o pereche de căpușe nou-nouțe. Abia uitasem de cele din vara trecută, aduse acasă din buruienile ce îmbrăcau malurile Argelului, pe firul căruia îmi încercam agerimea lansetei la moioage. Acum, mi-am cules necazul din ierbăria poienilor traversate în căutarea unui căprior teribil de precaut.
După cum vă închipuiți, n-am dat de el, dar m-am ales, la schimb sau pentru consolare, cu două gângănii fixate insidios în locuri oarecum delicate. Primul semn a fost senzația de mâncărime. Scărpinându-mă, le-am depistat. Știam că acetona și untura le anihilează. Greu a fost să le dezrădăcinez, necrozate, din pielea fină în care se înșurubaseră. Oricum, și astăzi locul a rămas sensibil, pruritul încă mă necăjește, iar senzația că, în afara disconfortului, mi s-a inoculat cu acest prilej și vreun alt vrăjmaș minuscul îmi strică somnul.
Bizară coincidență, tocmai citeam în cartea „Pădurea: instrucțiuni de folosire” a silvicultorului german Peter Wohlleben despre flagelul căpușelor. Îmi amintesc că m-a frapat mulțimea acestor nesuferite vietăți înfipte în blana cerbului pe care l-am împușcat cu câțiva ani în urmă. Căpriorii suferă și ei de pe urma diverșilor paraziți, printre care se numără și cei responsabili de hipodermoză. De fapt, mamiferele reprezintă principalul vector în proliferarea căpușelor. Autorul cărții menționează faptul că acești mici vampiri sunt responsabili de transmiterea borelliozei și ai encefalitei-de-est, o formă de meningită.
La vânătorile estivale, când, vrând-nevrând, te deplasezi prin spații înierbate, frecventate de animale sălbatice devenite vehicule pentru dezgustătoarele gângănii extrem de prolifice, riscul de a le colecta progeniturile în căutare de gazdă este foarte ridicat. Grație analgezicului pe care îl introduc la fixarea în tegument, pentru a trezi vigilența victimei, intrușii sunt depistați după ce s-au pus gospodărește pe treabă. Greul abia atunci începe: debarasarea de acești musafiri nepoftiți, disconfortul fizic și teama de posibile urmări, de asemenea dezagreabile. Uneori, trebuie chiar să se apeleze la medic.
Dintre hematofage, alte oribile invenții ale naturii sunt tăunii. Se lipesc de piele extrem de silențios, o perforează și, până se satură, aproape că trec neobservați. Atât sunt de absorbiți de munca lor, încât, descoperindu-i la lucru, poți să-i plesnești cu obidă, căci reacționează lent pentru a se salva. În urmă-le, rămâne un buton de mâncărime intensă și îndelungată. Bovidele, cervidele și omul rămân preferații lor, cel din urmă situându-se în fruntea bucatelor, ca lipsit de pilozitate și, de aceea, pe post de trufanda.
Însă cea mai perfidă și mai insistentă gâză mi se pare țânțarul. El copleșește prin număr. Are, în schimb, orele sale predilecte care, fatalmente, coincid, acum, cu toiul pândelor noastre la căprior și, mai târziu, în prag de toamnă, cu cele la rațe. Îi priesc de minune liziera pădurii și buza stufului, exact unde ne țesem noi fanteziile cinegetice ale sezonului cald.
Cu timpul, s-au inventat alifii și sprayuri dintre cele mai sofisticate, aparte cu ultrasunete ori plase fine, pentru protejarea feței. Efectul este unul în plan psihologic și numai în privința utilizatorului. După o derută de moment, cei împotriva cărora a fost declanșat războiul tehnologic se repliază, sporindu-și ofensiva, asemenea virusurilor în fața antibioticelor, înnoite periodic.
Odată malaria eradicată la noi, rămâne calvarul scărpinatului ulterior. Ar mai fi și alertele recente în privința transmiterii unor boli prin acea „sculă minusculă cu pretenție de nas” amintită de Topârceanu, și el vânător, asaltat de ofensiva escadrilelor de vrăjmași neînfricați din bălțile Cristeștilor, pe Jijia, pe unde hălăduia adesea, cot la cot cu M. Sadoveanu. Tot împreună se aflau și la gazda din Horlești, unde i-au invadat purecii, între două goana la Cucuteni.
Sunt deja clasice farsele făcute câte unui novice, după împușcarea primei vulpi, căruia i se recomandă transportarea acesteia în rucsac până la locul de adunare. Pe drum, sutele de insecte părăsesc corpul în curs de răcire al fostei reședințe, insinuându-se pe sub veșmintele celei noi…
Deși aparent minor, stresul produs la vânătoare, mai ales vara, de insectele ce râvnesc la sângele nostru nu este neglijabil. Numai gândul că nu te poți apăra de atacul lor îți poate strica tihna unei ieșiri în teren.
Gabriel CHEROIU