„INOROGUL” DIN ȘUȘIȚA
Este îndeobște cunoscut în lumea vânătorilor pasionați de căprior faptul că trofeele țapilor nu ies din comun decât dacă excelează prin mărime sau dacă au un aspect neobișnuit. Cu cât abaterile de la tipicul speciei sunt mai frapante, cu atât este mai apreciată perechea de cornițe în cercul cunoscătorilor. De altfel, în tagma noastră există o anumită emulație în materie de trofee bizare. Pe de altă parte, prezentate la expoziții într-o secțiune separată, panopliile alocate coarnelor atipice de cerb comun, cerb lopătar, căprior ori chiar celor de capră neagră și muflon atrag atenția și reprezintă o oglindă a selecției operate corect pe parcursul desfășurării activității cinegetice.
La masculii cervidelor, prezența unui singur corn din cele două (care constituie un caracter sexual secundar) poate avea fie o cauză accidentală și pasageră (coarnele fiind anual caduce), dacă nu este afectat cilindrul frontal, fie una glandulară sau, de asemenea, traumatică, dar cu deteriorarea soclului osos, ambele ireversibile. În cazul anomaliilor rezultate din disfuncții de natură genetică, se impune selecția cu maximă operativitate, înainte de începerea sezonului de împerechere.
Pentru depistarea exemplarelor cu astfel de probleme, observațiile în teren ale personalului de specialitate sunt decisive. Aleatoriul nu a fost și nu va fi niciodată un atribut al profesionalismului.
Cazurile de „unicorni” sunt rare. Colecțiile de trofee îi înregistrează când și când, ca pe niște piese de mare valoare. În fond, ele nu sunt decât rodul întâmplării, iar faptul că au ajuns să fie expuse denotă responsabilitate și gestionare judicioasă a faunei de interes cinegetic. Șansa și abilitățile vânătorești doar le personalizează. Oricum, vorba poetului, și ele trebuiau să poarte un nume…
Camaradul nostru Ivan este o prezență agreabilă în cercul pasionaților de goane îndeosebi la vânatul negru, unde și-a dovedit, în nenumărate rânduri, abnegația și pasiunea. Îndeobște, trece drept bonom, mereu destins și pus pe glume. Cu autorizația la căprior în buzunar, a lăsat să treacă ocazie după ocazie, săptămâni de-a rândul, deși nu e cusurgiu din fire. Părea să caute ceva anume.
Zilele trecute, suia alături de paznicul fondului pe firul apei numite Pârâul-lui-Dumitru, din lespede în lespede, către poiana Șușița. Încă umflat în urma ploilor parcă interminabile din lunile trecute, pârâul le îngreuna urcușul peste așteptări. Deja mirosea a toamnă. O confirma fără greș, în alunișul de pe coastă, și fluieratul timid al unui cocoșel de ieruncă, probabil emoționat de apropierea logodnei. Cu zece zile înainte de Sântămăria Mică, rândunelele, împreună cu cele două rânduri de pui din această vară, lăsaseră în urmă cuibul de sub streașină și porniseră pe drumul bejeniei.
În toiul alergatului la căprior, Ivan stârnise aici, într-o seară, aici, un țap voinic, ale cărui coarne înalte și simetrice, bătând în cafeniu, îi predestinau statutul de staroste al acelui crâmpei de lume sălbatică. L-a avut în crucea lunetei și l-a cruțat, lăsându-l să-și perpetueze vigoarea.
Undeva, în desișul subarboretului, a cârâit o gaiță. Seara cobora încet, țesându-se din fire nevăzute, ca un zăbranic. Cu binoclurile fixate pe marginea de miazănoapte a poienii, cei doi au surprins la un moment dat tremurul abia sesizabil al buruienilor înalte din buza pădurii. Discret ca un șarpe, căpriorul se strecura la lărgime, parcă voind să treacă neobservat. Dar nu era cel așteptat. După o cercetare amănunțită, ambii vânători și-au comunicat prin semne surprinderea: nou-venitul avea un singur corn. Nimeni nu-l mai văzuse până atunci.
Luneta „Zeiss” de 3-9×42 a carabinei „CZ” de cal. .30.06 a fixat gâtul, la bază, iar glonțul „RWS-Evo” de 11,7 g și-a făcut, conștiincios, datoria. La nici o sută de metri, „inorogul” lui Ivan se odihnea în fâneață. Trofeul rarisim se dezvoltase pe un singur cilindru frontal, geamănul său reducându-se la un simplu buton, atrofiat, redus la o concrescență înghețată în proiect.
La o cercetare mai atentă, s-a dovedit că țapul prezenta un caz evident de monorhidie, fapt evidențiat de singurul testicul activ, cauză a aspectului atipic al trofeului. În paranteză fie spus, deși termenul nu există (ca mulți alții, de altfel) în DEX, mă pot mândri că l-am identificat în memoria personală. Noroc cu prietenul Google, care mi-a confirmat faptul că „inorogul” din Șușița suferea de această disfuncție.
Dr. Gabriel Cheroiu