RIPOSTA MISTREȚILOR
Se știe că mistrețul deține un remarcabil potențial de agresivitate, pe care și-l manifestă în funcție de împrejurări. În relațiile intraspecifice, adică în cele cu semenii, el își dezvăluie de mic firea de luptător, în hârjoneli tot mai pline de temperament, până la stabilirea ierarhiei în grup. Mai târziu, încleștările dintre vieri devin, îndeosebi în perioada împerecherii, adevărate demonstrații de forță, în urma cărora combatanții, chiar învingători fiind, poartă pentru multă vreme, poate și pe tot restul vieții, semnele participării la turnir.
Pe măsura trecerii timpului, colții-armă, continuu crescători din mandibulă, sunt șlefuiți prin masticație de către colții-gresie, corespondenții lor ascuțitori din maxilarul superior, devenind pumnale cu tăiș ager, în stare să sfâșie, prin clasica lovitură de jos în sus, platoșa vârtoasă a oricărui rival, fie el și trecut prin multe.
În competiția interspecifică, statutul mistrețului este nuanțat. Pe meleagurile noastre, o scroafă însoțită de pui, oricât de tenace și experimentată ar fi, nu-și poate salva toate progeniturile în fața atacului marilor prădători carpatini – ursul, râsul și lupul. Mai nou, la șes, li se adaugă șacalul, în plină expansiune. Uneori, chiar și vulpea își poate adjudeca, primăvara, vreun purcel răzleț.
Vierii însă, mai cu seamă cei solitari, stăpâni pe sine, nu au dușmani naturali. În piramida trofică, ei se află aproape de vârf. Sunt de notorietate încontrările dintre porcul sălbatic mascul în putere și urs, pentru adjudecarea dreptului asupra vreunui leș, altercații rămase ori indecise, ori în urma cărora ambii combatanți au sfârșit din cauza rănilor pricinuite reciproc în luptă.
Peste tot în lume, mistrețul este un vânat popular. Puțini confrați cu state vechi nu și l-au adjudecat în palmares. La goană sau la pândă, așa-numitul „vânat negru” înflăcărează imaginația pușcașilor de pretutindeni. Grație prolificității acestei specii, pereții expozițiilor cinegetice sunt înțesați de trofee de mistreț, aflate în competiție strânsă. Multe din poveștile lor au un sâmbure de aventură. Dacă ne raportăm la reflectarea acestora în plan literar, constatăm că mistrețul are întâietate între sălbăticiunile aflate sub incidența condeiului prin care marele său prigonitor, omul, nădăjduiește să-și asigure nemurirea.
Râvnit și temut totodată, mistrețul este fiara de care avem nevoie pentru a ne câștiga faima. Dinamismul vânării sale îi legitimează statutul. Agresivitatea nativă îi sporește aura de eliberator al adrenalinei. La rândul ei, arta culinară îl așază printre preferați.
Mulți camarazi trăiesc amintirea unor confruntări de neuitat cu vieri dezlănțuiți în atac furibund asupra a tot ce mișcă în jurul lor: câini, hăitași ori purtători de pușcă. La vânătoarea de zilele trecute, mi s-a revelat modul de reacție diferențiat al acestei vietăți aflate în situații-limită. Surprins de câinii hărțuitori, un grup de patru godaci ieșiți de sub tutela mamei a făcut trup comun în fața haitei care i-a împresurat, în vreme ce al cincilea, nevolnic, cu beteșug evident la un picior și de statură inferioară celei a fraților săi, se refugiase în spatele scutului viu al ciurdei. Nu știu dacă acesta era un model de solidaritate sau o reacție gregară firească în fața pericolului.
Riposta mistreților răniți este adesea necruțătoare. Surprinși în refugiul primului desiș întâlnit în retragere, își concentrează ultimele puteri pentru a lovi năprasnic intrusul, văzut ca dușman de moarte. În momente de cumpănă, porcul sălbatic e hotărât să-și vândă scump pielea. Parcă ar ști că nu mai are ce pierde.
Una dintre primele reguli din instructajul făcut de organizatori înaintea începerii fiecărei partide de vânătoare cu gonaci este aceea de a nu se părăsi standul până la încheierea goanei, pentru recuperarea vânatului căzut sau pentru căutarea celui rănit. Această interdicție are un dublu scop: pe de o parte, se previne declanșarea unui foc pripit de către vreun vecin vinovat de a nu-și fi identificat în prealabil ținta, trăgând, cum se spune, „după o părere”; pe de altă parte, este evitată expunerea vânătorului, plecat pe cont propriu, la atacul (adesea, imparabil) din partea sălbăticiunii rănite, tupilată ca într-o redută pentru ultima șarjă. Cele mai multe astfel de imprudențe ale omului sfârșesc în mod tragic. Arareori, prezența de spirit și precizia glonțului se pot opune, într-o fracțiune de secundă, agilității și forței unui mistreț în plin avânt ofensiv.
Gabriel CHEROIU