„MAMA ȚAPILOR”
Ultima săptămână a lui Cuptor reprezintă pentru căprior punctul culminant al alergatului. Cei cărora vânătoarea nu le e străină, fie și platonic, știu că termenul, consacrat în jargonul cinegetic, definește perioada de împerechere la această specie și se caracterizează printr-o activitate febrilă a masculilor aflați, pe de o parte, în căutarea femelelor apte de reproducere și, pe de alta, preocupați de alungarea rivalilor din împrejurimi. Îndeobște, aceste două deziderate impun un consum considerabil de energie, ceea ce justifică apelativul generic de „alergat”, atribuit întregului sezon al rutului la căprior.
Pentru neofiți, cercurile croite prin iarba fânețelor pot căpăta conotații metafizice, fiind, de aceea, cunoscute în popor drept „hore ale ielelor”. În realitate, originea lor este cât se poate de materială, de vreme ce ele constituie rezultatul urmăririi nocturne a căprioarei de către impetuosul țap, extrem de perseverent în dorința lui de însoțire. Așa se face că ritualul nupțial al unei sălbăticiuni poate dobândi un caracter ezoteric, supranatural.
Oricum, cine a fost martor la acest spectacol rarisim – eventual, sub scutul fosforescent al lunii pline – rămâne cu senzația participării la dezvăluirea unei taine a naturii. Noaptea amplifică senzațiile și proporțiile. Micul amfiteatru al unei poieni capătă, sub stele, o nouă dimensiune, cu tot cu vietățile care îl animă, foșnind prin ierburi, ca într-un dans păgân.
Observatorul înalț din care mi se deschidea priveliștea curmăturii vechi din Zvoriștea, vecină cu fruntariile de miazănoapte ale țării, îmi permitea să am un câmp vizual cuprinzător, până la zidul întunecat al pădurii înconjurătoare. Am adăstat până târziu acolo și am plecat fără să tulbur liniștea acelui sanctuar silvestru, pentru a reveni în zori, după o ploaie zdravănă. Coliba de vânătoare nu e departe și se pot petrece în odaia din bușteni încheiați mocănește zile și nopți de-a rândul, dacă ți-ai adus în raniță strictul necesar. Izvorul din coastă are apa rece și limpede. În plus, la vremea aceasta, nu departe, zmeurișul tocmai s-a pârguit. Bucuroși de ploi și căldură, bureții și-au sporit neamul și nu-ți cer decât bunăvoința de a-i culege din patul de bunceag. Fără prea mare efort, pe plita din colțul căbănuței îți poți încropi un dejun din hribi, gălbiori sau râșcovi, de la care nici cele mai simandicoase guri nu s-ar da în lături.
Dimineața, încă înainte să se lumineze, pășeam cu grijă pe cărarea jilavă. Feșterul (de la germanicul „förster”, rămas din vremea habsburgilor) ferea ușor crengile rebele ale arborilor și arbuștilor ce mărgineau culoarul îngust al potecii. Când am ajuns în buza poienii, prima care ne-a întâmpinat a fost ceața lăptoasă adunată ca-ntr-un lighean între pereții de cetină zimțată. Binoclurile ne erau cu totul nefolositoare. Până la observator am înaintat ca prin vată. Câteva urme proaspete de căprior își croiseră deja drum prin iarba udă. Autorul lor era, pesemne, undeva, la adăpostul faldurilor de negură, ascuns ochilor noștri.
Dacă tot am ajuns acolo, la înălțime, am modulat din chemătoarea atârnată la gât sunetele pe care le emite la vremea acesta căprioara, lung și delicat, ca un cântec de pasăre. În toiul alergatului, apelul poate fi irezistibil chiar și pentru pețitorii cu experiență, dacă se găsesc prin preajmă. Cel mai adesea însă, se prezintă junii nerăbdători, mai puțin atenți la nuanțe și mai impetuoși. Unii chiar pot da buzna de-a dreptul peste tine, într-atât sunt de înfierbântați.
Așa s-a și întâmplat: estompat de pâclă, dar totuși distinct, am deslușit salturile inconfundabile ale unui țap venit din pădure în mare grabă. Păcat că nu l-am putut vedea. A orbecăit o vreme, și el înciudat, probabil, că înaintează pe un teren nesigur. Apoi, cumva, ne-a simțit prezența, căci a brăhnit cu obidă, a sperietură, și s-a refugiat în fugă la adăpostul arboretului de unde venise.
Am rămas la locul nostru (impropriu zis „de veghe”), până a început să se subțieze ceața. Soarele răzbea și el anevoie prin vălul lăptos, bănuindu-se doar, anemic, ca dintr-un înveliș de pergament. Târziu, în marginea opusă a tăieturii vechi, am zărit silueta unei căprioare, ca decupată pe fundalul aburind al ierburilor.
Pe crestele Carpaților, vânătorii numesc negura „mama caprelor negre”, pentru că aceasta le ascunde, într-o clipă, de ochii neprietenilor. Iată că și aici, pe culmi mai domoale, ea poate deveni și mama țapilor roșii…
Gabriel CHEROIU