,,POPEȘTI”, PE ALESE
La 1 septembrie s-a deschis sezonul de vânătoare la porumbei. Dintre columbidele noastre, porumbeii gulerați sunt cei mai mari și mai răspândiți din punct de vedere al cuibăritului. Toamna, celor autohtoni li se adaugă contingente însemnate din populațiile dinspre miazănoapte, pentru a ierna împreună în zonele danubiene ale țării. Spectacolul hibernal al stolurilor imense aflate în survol întrece orice închipuire. Însă pe cât sunt de numeroși porumbeii „popești”, cum li se mai spune în tagma noastră, pe atât sunt de prudenți și de greu de apropiat în cătarea puștii.
Pe timpul iernii, șesurile nesfârșite din preajma apelor i-au ispitit dintotdeauna, pentru că le oferă protecție. Orice intrus e observat de departe. Odată depășită distanța critică, miile de aripi se ridică în văzduh cu zgomot asurzitor, spre a realcătui la unison armonia vremelnic deteriorată a stolului și spre a se pierde apoi în zare, ca o pânză deasă, vălurită lent în azuriul cerului.
Pentru înnoptat, caută perdelele de plopi ce susțin zona de dig-mal din marginea fluviului. Altfel, ziua, hălăduiesc pe miriști sau prin coceniști, urzind nesfârșite și fremătătoare covoare vineții, desfășurate departe de vechile canale de irigație, astăzi înierbate și cotropite de buruieni.
În spiritul titlului rândurilor de față, nu pot să uit cum, într-o toamnă darnică în hulubi, adunasem în grinda cabanei patru ciochinare grele, iar trei dintre noi, în preziua plecării, încă năzuiam la zburătoarele dintre Borcea și Dunărea-Veche, de a căror mulțime, vorba cronicarului, se speria gândul. Ne-am mirat, sincer să fiu, în acele clipe de elan cinegetic, când Mircea, mimând o oboseală nejustificată, s-a decis să rămână în tabără chipurile pentru a se remonta, oferindu-se să jumulească zecile de porumbei din palmaresul grupului, operațiune extrem de laborioasă și de neplăcută, menită să ne scutească de umplerea domiciliului de fulgi. Realmente, gestul lui ne-a înduioșat. Aproape că aveam remușcări, căci îl socotisem până atunci un ahotnic greu de stăpânit, cârcotaș și lacom din fire. Nici astăzi nu știu cum se lipise de noi.
Când ne-am întors, fără rezultate notabile dar lecuiți de umblet, numitul Mircea își terminase deja treaba. Mai mult, împărțise porumbeii deplumați în număr egal, iar cele patru plase așteptau cuminți în portbagajul mașinii momentul plecării spre casă.
Fără vigilența lui Andu, poate că și astăzi i-am fi fost recunoscători ipochimenului: cu o meticulozitate vecină cu psihiatria, individul își alesese păsările cele mai mari și mai puțin deteriorate de plumbi. Nouă ne reveneau nevolnicele, aproape să te tai în sternul lor. Ale lui, puse deoparte, erau ca gutuile în octombrie. A fost ultima oară când am fost împreună la vânătoare…
Zilele trecute, „popeștii” încă nu începuseră să se adune în cartierele lor de iernare. La început de toamnă, se mai bucură de tihna traiului în mici colonii familiale, prin pădurile sau prin zăvoaiele unde și-au scos puii, acum ajunși cu totul stăpâni pe aripile lor. Deja pot înfrunta cumpenele vieții. Instinctiv, și snopul de alice.
Și de data aceasta, am avut parte de porumbei pe alese, atâta doar că am putut să ne bucurăm de ocazia de a ni-i alege singuri. Ne-am așezat, așadar, pe drumul dintre câmp și apă al „popeștilor”. Mâncau ce mâncau, care te miri pe unde, dar, din vreme în vreme, trebuia să-și ude merindele adunate de pe câmp, pentru a le face digerabile.
Asemenea avioanelor, și păsările au culoarele lor de zbor, probabil stabilite în tipicul speciei. Arareori se abat de la ele. La o astfel de vânătoare, observațiile preliminarii sunt absolut obligatorii pentru identificarea traseelor, îndeobște aceleași dacă ratările nu se repetă atât de des, încât se determine păsările alertate să-și aleagă alte rute, mai sigure.
De regulă, se trage, cum spuneam, pe alese, adică se renunță la focurile hazardate, din poziții dificile sau la distanțe de forțare a norocului. Respectând aceste reguli minimale, dispuși la câteva zeci de metri distanță unul față de celălalt pe un vechi canal transversal de aducțiune a apei, am putut etala la sfârșitul zilei un admirabil tablou de vânătoare alcătuit numai din porumbei adjudecați „la bucată”.
Gabriel CHEROIU