Devenit peste noapte, la noi, vedetă media, în lipsa unor subiecte mai acătării, deși, har Domnului, avem probleme cu adevărat fierbinți, cormoranul pare să se fi preschimbat într-un veritabil măr al discordiei între protecționiștii eco și prigonitorii săi de conjunctură, ca și cum efectivele celor două specii din spațiul mioritic ar fi explodat ieri, periclitând piscicultura noastră care, vorba lui Caragiale, este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. Acarul Păun, după cum se vede, este mereu la post, ca și meșterul Dorel, ambii concurând la statutul de brand național. Avifauna României înregistrează drept comune două spițe de cormorani: cel mare și cel mic sau pitic. Cormoranul moțat face act de prezență doar în determinatoarele științifice, de vreme ce ultima lui redută cucerită către miazănoapte este Insula Șerpilor. Adică, se poate spune că ar fi și n-ar fi. Deci, nu ne putem baza pe el când căutăm un vinovat pentru masivele noastre importuri de pește din ultimele decenii (când mă gândesc că, odinioară, mâncam frecvent calcan de Marea Neagră la preț de nimic, iar astăzi privesc prostit la eticheta cu… Citește mai mult
Pictorul Nicolae Mantu, un pasionat al vânătorii
După absolvirea cu medalia „Honoris Causa” a Școlii de Arte Frumoase din București (1894), unde a studiat cu Gheorghe Tattarescu (doar trei luni) și G. Dem. Mirea, pictorul Nicolae Mantu a practicat timp de mai mulți ani grafica satirică, cultivând cu precădere desenul satiric-social în paginile unor ziare și reviste ale timpului, precum „Adevărul”, „Moftul român”, „Belgia Orientului!, „Moș Teacă”, „Tămâia”, Jurnal țivil-cazon”, „Dimineața”, „Nea Ghiță”, „Zeflemeaua”, „Furnica” etc. Fără să abandoneze colaborarea la aceste publicații, în 1898 se îndreaptă către München, unde se înscrie la Academia Regală de Arte Frumoase, pe care o frecventează cu unele întreruperi. Din 1905 însă până în 1912 nu va mai întrerupe cursurile, studiind cu profesorul Heinrich von Zügel, pictor animalier pentru care avea o deosebită admirație. În capitala Bavariei îl cunoaște pe Lascăr Vorel și este coleg cu Dimitrie Hârlescu, D. D. Stoica, Marius Bunescu, Stavru Tarasov și Samuel Mützner. Activitatea sa îi este apreciată și răsplătită cu mai multe distincții, între care Marea medalie de argint și Atelierul de compoziție, unde timp de un an a avut posibilitatea să lucreze având asigurate… Citește mai mult
Vânătoarea transilvăneană în arta lui Venceslav Melka
Pentru a percepe arta atât de sensibilă prezentă în lucrările pictorului ceh Vincze Melka, venit în Transilvania prin anul 1870, este indicat să ne întoarcem în timp și, cu ochii minții, să ne imaginăm artiștii străini, pribegi, care au cutreierat cu vopselele și paleta în tolba, pământul Ardealului. Acesti mari nostalgici, animati de spiritul căutarii pe drumuri fără hotare, se opreau la noi și descopereau un mic univers romantic mult râvnit și stimat. Popasul lor era dupa împrejurări, mai lung sau mai scurt. Cei porniți singuri la drum se opreau unde-i țintea locul, spre o priveliste fermecătoare sau vreun model interesant de schițat. Iată cât de frumos ne descrie Octavian Beu specificul traiului acestor creatori de arta: ,,Alții veneau în suita domnilor mari, având itinerariul dinainte stabilit. Rezultatul acestor călătorii era o serie de lucrări mărunte, de obicei de mai mici, opere fără multe pretenții. Autorii lor nu erau nici ei artisti prea cunoscuți. Totuși de multe ori, chiar în aceste modeste lucrări zăcea o valoare artistică mai mare decat in numeroase panze, care au opus in muzee… Citește mai mult
Ionel Pop, secretar al Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia, 1 Decembrie 1918
La vremea când Șerban Cioculescu scria că, până la Ionel Pop (Gherla, 24 noiembrie 1889 – București, 27 ianuarie 1885), „nimeni nu a reușit să îmbine arta povestirii cinegetice cu vibrația simțirii, într-o formă proprie”¹, prozatorul împlinea optzeci de ani și era în plină vogă literară. Mai târziu, criticul și-a detaliat aserțiunea, explicându-se: „L-aș fi recomandat poetul Ionel Pop, dacă acest cuvânt n-ar fi prea strâns legat de meșteșugul versului. Ionel Pop este poet în sensul absolut al cuvântului, ca orice artist care dispune de o paletă bogată în impresii și sentimente, de un simț intens al naturii și de fiorul ireversibilității timpului. (…) Ionel Pop nu este tributar nici unui înaintaș, nu este discipolul literar al nimănui, nu este umbrit de nici o vecinătate, oricât ar fi ea de ilustră”². Istoria literaturii române îl înregistrează pe Ionel Pop ca pe un caz insolit, de vreme ce, debutând în volum la șaizeci și șapte de ani, a publicat de-a lungul ultimelor trei decenii de viață nouăsprezece cărți, la care se mai adaugă două, apărute postum. Bine primite de… Citește mai mult