La vânatul de talie medie și mare, la care, de regulă, se utilizează proiectil unic, țeava predilectă este cea ghintuită, iar cea mai uzitată e carabina. Bineînțeles, calibrul „se asortează” cu specia vizată, pe o plajă relativ largă, de la căprior până la cerb comun. Așa-numitul „vânat negru”, reprezentat de mistreț, suscită o mai amplă diversificare a opțiunilor în materie de arme și calibre, dictată îndeosebi de configurația terenului pe care se organizează partida de vânătoare.
Îndeobște, puștile cu țevi netede se dovedesc eficace la distanțe reduse, când standurile sunt amplasate în pădure, în imediata apropiere a acesteia sau pe linia somieră, unde cursa porcilor sălbatici în loc deschis este scurtă, de numai câțiva metri, atât în față, cât și în spate. În afara prezenței de spirit, vânătorului i se solicită în acest caz o capacitate de reacție sporită și capacitatea de a declanșa, rapid și sigur, focul eficient. Am mai multe exemple de camarazi care și-au adăugat în palmares un dubleu în asemenea ocazii, cel mai la îndemână fiindu-mi distinsul ornitolog Matei Tălpeanu, astăzi la vârsta patriarhilor: cu o pușcă de calibrul 20, a dat peste cap, de la câțiva pași, doi vieri capitali în plin avânt, ambii doborâți cu bilă crestată, într-o secundă.
Cel mai adesea însă, vânătorile la mistreți se desfășoară în locuri cu structură și dispunere compozite din punct de vedere al vegetației, ceea ce impune o repartizare a standurilor în funcție de tipul și de caracteristicile armelor deținute de participanți. Aici, reușita partidei depinde în mare parte de organizator, iar principiul nepărtinitor al tragerii la sorți a locurilor cuvenite vânătorilor nu-și mai justifică aplicarea, devenind chiar contraproductiv.
Așa s-a întâmplat și zilele trecute, după Bobotează, pe șirul vălurit de culmi din bazinul Moișei, unde linia standurilor avea de traversat când un arboret compact, când o tăietură veche și largă, când un semințiș des ca peria. Pe zăpada proaspăt așternută peste cele depuse în straturi succesive de-a lungul ultimelor săptămâni, urmele sălbăticiunilor se puteau citi cu ușurință chiar și de către învățăcei. Două ciurde intraseră de cu noapte într-un făget rar, pe versantul cu expunere sudică al Deleleului. Câteva ciute cu viței se mișcaseră de colo-colo, în căutare de festucă și frunze de mur, verzi și iarna, mulțumitoare la vreme de restriște. Capre și țapi, nenumărați. În aria lor de activitate – o pereche de urme de lupi, dintre care cele ale masculului, mari cât podul palmei, impresionante. La vreo sută de metri se înșirau și semnele trecerii unui râs, atras de „oferta” belșugului de cervide.
Gazdele au aplicat impecabil strategia adaptării armamentului din dotare la configurația terenului: deținătorii de puști cu țevi lise au fost postați în locuri de bătaie scurtă, utilizatorilor de carabine alocându-li-se estuarele cu vedere largă, până la fruntariile pădurii.
Rezultatele partidei au fost cât se poate de grăitoare atât în privința raționamentului amfitrionilor, cât și în cea a avantajului reprezentat de carabină în astfel de situații. Cert este că, la sfârșit, tabloul zilei însuma trei exemplare doborâte cu glonț și numai unul cu brenneke, pe flanc, unde echipa de râmători își căutase, în grup restrâns, scăparea din încercuire, sub presiunea hăitașilor aflați aproape de sfârșitul cursei.
Zăriți de departe, mistreții au putut fi evaluați pe îndelete prin lunetă, căzând în foc doar ceea ce trebuia să cadă: trei vieri, dintre care unul chiar remarcabil, cu colți demni de panoplie. Doborâți fiecare din prima lovitură, nu au pus problema folosirii limierului, câine de urmă absolut necesar pentru recuperarea vânatului mare rănit. Otto, hanoveranul achiziționat cu mari eforturi, acum câțiva ani, de către gestionarii acestui fond cinegetic a avut însă binișor de lucru pentru găsirea mistrețului lovit de proiectilul tras prin țeavă lisă, la capătul stâng al liniei. Abia seara au ajuns la cabană cu el, după ce s-au chinuit, vreme de două ceasuri, să-l scoată din huciul în care se înșurubase.
Concluzia zilei a fost că avantajul carabinei este de netăgăduit când terenul nu numai că permite, ci și impune folosirea ei. Cât privește arma cu țevi netede, aceasta nu trebuie întrebuințată la distanțe peste puterile sale. Dincolo de propriile noastre deziluzii, minore, în fond, ca proporție, se poate afla tragedia sălbăticiunii chinuite între viață și moarte, undeva, în afundul pădurii.
Gabriel CHEROIU