
După absolvirea cu medalia „Honoris Causa” a Școlii de Arte Frumoase din București (1894), unde a studiat cu Gheorghe Tattarescu (doar trei luni) și G. Dem. Mirea, pictorul Nicolae Mantu a practicat timp de mai mulți ani grafica satirică, cultivând cu precădere desenul satiric-social în paginile unor ziare și reviste ale timpului, precum „Adevărul”, „Moftul român”, „Belgia Orientului!, „Moș Teacă”, „Tămâia”, Jurnal țivil-cazon”, „Dimineața”, „Nea Ghiță”, „Zeflemeaua”, „Furnica” etc. Fără să abandoneze colaborarea la aceste publicații, în 1898 se îndreaptă către München, unde se înscrie la Academia Regală de Arte Frumoase, pe care o frecventează cu unele întreruperi. Din 1905 însă până în 1912 nu va mai întrerupe cursurile, studiind cu profesorul Heinrich von Zügel, pictor animalier pentru care avea o deosebită admirație. În capitala Bavariei îl cunoaște pe Lascăr Vorel și este coleg cu Dimitrie Hârlescu, D. D. Stoica, Marius Bunescu, Stavru Tarasov și Samuel Mützner. Activitatea sa îi este apreciată și răsplătită cu mai multe distincții, între care Marea medalie de argint și Atelierul de compoziție, unde timp de un an a avut posibilitatea să lucreze având asigurate în mod gratuit tot felul de ustensile și ușurințe în realizările sale pictoricești.
La terminarea studiilor, profesorul Heinrich von Zügel i-a propus să rămână la München pentru a îmbrățișa cariera didactică, însă artistul nu a acceptat. În 1913 s-a reîntors în țară și s-a stabilit definitiv în orașul natal, Galați, unde s-a dedicat întrutotul picturii și unei mari pasiuni – vânătoarea. Îndeletnicirea aceasta din urmă nu a rămas fără ecou în opera sa. Ea s-a materializat în crearea unor lucrări de pictură cu caracter vânătoresc, precum și în realizarea unor desene publicate în revista „Carpații”, „Revista vânătorilor” și „Revista științelor veterinare”.
Nicolae Mantu a iubit foarte mult lumea celor care nu cuvântă, iar lucrările sale cu temă predominant animalieră pun în lumină calitățile artistului pentru redarea cu mijloace plastice a frumuseții animalelor, dar mai ales capacitatea de care dă dovadă în cunoașterea psihologiei acestora. Sunt remarcabile tablouri ca „Turmă de porci” (cunoscut și sub denumirea „Porci în pădure”), „Viței spre pășune”, „Cai la adăpat”, „Cu vițeii”, „Ora odihnei”, „Întoarcerea de la câmp”, „Căruță cu boi”, „Boi în pădure” etc., pictate în plein-air, în care se simte din plin influența picturii impresioniste. Uneori artistul este atent la pitorescul naturii, la redarea atmosferei poetice a priveliștilor imortalizate, alteori accentul cade pe animalele care populează tablourile, natura participând doar în plan secundar la viața lor. „Viței spre pășune”, de pildă, este un peisaj cu o largă perspectivă, natura este în plenitudinea forțelor sale, coroanele copacilor aproape că se împreunează, lăsând doar pe mici porțiuni să se zărească cerul de un albastru deschis. O țărancă, acoperită pe cap cu o basma roșie, își mână vițeii spre pășune.

Admirabile prin calitățile de culoare și desen, ca și prin felul în care Mantu se ridică dincolo de redarea numai a frumuseții fizice a animalelor și păsărilor sunt și pânzele reprezentând câini și păsări (”Rok”, ”Hobana”, „Cățelul alb”, „Capete de câini”, „Flox”, Sitari”). În unele, pasta este lisă, întinsă uniform pe suprafața suportului, în altele însă pensulațiile se înmulțesc, iar imaginea obținută devine mai vioaie. Aceleași calități de bun desenator și colorist, aceeași precizie în surprinderea mișcării animalelor și păsărilor sunt vizibile și în tablourile care reprezintă scene de vânătoare. Nimic nu este distonant în aceste lucrări, fiecare gest este bine gândit, bine studiat. Concentrarea cu care vânătorul își urmărește prada („La pândă”, „Vânătoare de capre”), goana câinilor de vânătoare, toate contribuie la crearea unor ansambluri armonioase, magistral așezate în pagină. În naturile moarte, inclusiv în cele cu vânat, pictorul este preocupat de redarea consistenței materiale a obiectelor. Culorii îi este asigurată o solidă osatură prin desen. Pensulația este când netedă, când în tușe scurte, energice („Natură statică cu raci”, „Vânat”, „Natură statică cu gutui”).
Desenele publicate de-a lungul anilor în revistele „Carpaţii”, „Revista ştiinţelor veterinare” şi „Revista vânătorilor” se înscriu, prin tematica lor, în profilul specific al acestor publicaţii. În cele mai multe cazuri ele ilustrează coperţile publicaţiilor respective, dar şi unele povestiri apărute în paginile lor. Ele reprezintă scene cinegetice, câini de vânătoare surprinşi singuri sau însoţindu-i pe stăpânii lor, păsări, lupi, cai cu călăreţi, care cu boi, păstori, turme de oi etc. Din colecţia revistei „Carpaţii”(vânătoare, pescuit, chinologie), cităm câteva titluri de lucrări: „Martie” (nr. 3/1933), „Crăciun vânătoresc” (nr. 12/1933), „Spre casă” (nr. 1/1937), „Vânător de sitari” (nr. 3/1938), „Păsările ne sunt prieteni” (nr. 7/1938), „Copoi adulmecând o potârniche” (nr. 8/1938), „Ucenici la vânătoare” (nr. 10/1938), „Copoi urmărind un iepure” (nr. 5/1939), „Vânătoare cu copoi” (nr. 11/1939), „Colindători” (nr. 12/1939), „Vin din ţara mea” (nr. 3/1943), „Lup rănit” (nr. 11-12/1943. Reţinem şi câteva titluri din „Revista vânătorilor”: „Mistreţ atacat de lupi” (nr. 1/1943), „Păsări în baltă” (nr. 4/1943), „Vânătorul şi ucenicul său” (nr. 10/1943), „Potârniche în lan” (nr. 7-8/1945), „Câini de vânătoare” (nr. 8/1948).

Dincolo de motivele asupra cărora se opreşte artistul, impresionează în aceste desene peisajul de o deosebită frumuseţe al patriei noastre, fie că este el din zone montane, colinare sau acvatice. Mantu se bucură în faţa spectacolului mirific al naturii şi cu calităţile sale de bun observator şi desenator rapid şi precis, îşi exteriorizează trăirile în lucrări care, iată, şi peste ani, privite în paginile revistelor amintite, continuă să stârnească interesul şi să emoţioneze. Nu întâmplător, un cunoscut al său, avocatul Gheorghe Stoenescu, care l-a însoţit pe artist de multe ori la partide de vânătoare, spunea că pentru pictor această îndeletnicire a fost mai mult un pretext, fiindcă ceea ce-l fascina mai mult era „graiul culorilor din natură”.
Pictor al omului, dar mai ales al lumii celor care nu cuvântă, Nicolae Mantu a lăsat în urma sa tablouri memorabile prin care și-a exprimat dragostea pentru această lume, fiind considerat unul dintre cei mai mari pictori animalieri din arta românească. Păcat că multe din tablourile sale au ars în incendiile provocate de bombardamentele trupelor germane în retragere în timpul celui de-al doilea război mondial. Dar și numai cele care au rămas și se păstrează în patrimoniul Muzeului de Artă Vizuală din Galați și în colecții particulare sunt edificatoare pentru punerea în valoare a contribuției pe care artistul a avut-o la dezvoltarea picturii animaliere.
Corneliu STOICA