Spicuiri vanatoresti

Dacă Domʹ Floru ar fi avut răbdare și nu s-ar fi grăbit să se mute „pe veșnicele plaiuri ale vânătorii” (eufemism amerindian), poate că ne-ar fi însoțit în acest început de aprilie la Paulești, unde am petrecut împreună atâtea primăveri înfiorate de jocul de seară al sitarilor. Devenise aproape un ritual: de cum răsărea leurda prin zăvoaiele prahovene, în scăpătat de Mărțișor, știam că păsările cu pliscul lung au poposit deja prin rovinele și bahnele subcarpatice, în drumul lor către miazănoapte, în locurile de cuibărit.        Mai ales acolo, mi-am încropit cele câteva evantaie miniaturale, alcătuite din perechi de „penițe ale pictorului”, misterioasele subremige primare din aripa sitarilor, și tot acolo mi-am adăugat în palmares și primul dubleu, la zbor întortocheat, stârnit din tufe încâlcite, la marginea firului de apă subțire ca o ață. Port și acum la pălărie, sub formă de semicerc, amintirile așteptărilor crepusculare și ale scotocirilor matinale din pădurea Pauleștilor.        Imaginea Pelicanului (Șerban Ionescu, actorul) prăbușit teatral în insula de leurdă din frunzișul încă mort al frunzișului mă întoarce în timp. Calc pe urmele vechi, căutând… Citește mai mult

Fragment din romanul CIUMĂFAIA (Junimea, Iaşi, 2016, p.130-136) M.B. IONESCU – LUPEANU XXXIV             Târgul Bucurescilor se pustiise deja în septembrie 1813 când stoluri imense de berze negre au început să se rotească deasupra lui. În popor, li se zicea călugăriţe; se spunea că apar deasupra oraşelor cu puţin înaintea urgiei lui Dumnezeu. Sfânta Tradiţie semnalează prezenţa lor deasupra Sodomei şi Gomorei  în preziua ştergerii acestora de pe faţa Pământului.             Pe boierul Constantin Lupa pedeapsa divină îl lăsa rece; nu credea în astfel de basme bune de spus copiilor ca să-i ţii pe cuptor în loc să umble teleleu prin mahala. Pentru el, Sfânta Tradiţie şi Baba-Cloanţa erau surori. Nu mai avea mare lucru: viaţa şi, ca suflete, câinii, şoimii şi pe tuciuriul de Angheluţă, un ţigănuş ţinut pe lângă dânsul. Gurile rele spuneau că doar privindu-i din profil e de ajuns să afli motivul pentru care un rob umblă slobod prin târg când îi tună, cu haine de-i  făcea să crape de ciudă pe copiii negustorilor şi boiernaşilor.             Se făcea anul de când sfânta cosea prin târgul… Citește mai mult

       Zilele trecute, cu puțin înaintea închiderii sezonului de vânătoare la această specie, mi-am făcut curaj și am pornit către poiana Oseredoc unde mai văzusem și în primăverile trecute, pe o vreme asemănătoare, dar la fine de martie, sitari. În mod normal, pasajul de primăvară ajunge mai târziu aici, însă recenta scurtare drastică a perioadei de vânare a „păsărilor cu ciocul lung” face ca factorul „hazard” să precumpănească în ecuația întâlnirii cu această vietate misterioasă și, pentru noi, paradoxală.        Despre sitar s-au scris tratate și s-au istorisit pățanii dintre cele mai neverosimile; pe numele lui au fost editate reviste și s-au înființat cluburi; efigia sa este prezentă în toate ipostazele artelor plastice, în heraldică, numismatică și sigilografie. Carnea lui extaziază gurmanzii și gurmeții, iar așa-numita „pană a pictorului” a făcut parte și din recuzita lui Rembrandt, pentru tușe de finețe; dintre vânători, cunoscătorii o socotesc un trofeu de preț, etalându-și-o  la pălărie, ca dovadă elocventă a măiestriei cinegetice.        În balansul lor sezonier pe meridianele globului, sitarii străbat mii de kilometri. Un exemplar inelat în Franța (unde este apreciat… Citește mai mult

       Acum, în preajma echinocțiului de primăvară, e toiul ritualului de împerechere a râșilor. Îndeobște solitari, ei se supun, preț de vreo lună, poruncilor de perpetuare a speciei, prilej de căutări, de curtare asiduă a femelelor de către masculi și de concerte nocturne dintre cele mai stranii. Poate că protagoniștilor li se par încântătoare, dar eu, ca martor întâmplător în două rânduri la o asemenea reprezentație, pot mărturisi cu mâna pe inimă că nu am gustat defel litaniile sălbatice modulate în miez de noapte din afundul pădurii. Noroc că mă aflam într-un bordei de pândă, cu focul jucându-mi prietenos în preajmă. Altfel, m-aș fi lăsat smintit de neliniștea pe care ți-o strecoară în suflet credința păgână în Mama-Huciului, în iele, vâlve și pricolici.        Arcul Carpaților noștri, cu suprafețe împădurite compact, puțin fragmentate prin căi de acces intens circulate, i-a priit linxului, punându-l la adăpost de pericolul extincției, deși a fost nevoit să traverseze și multe perioade de cumpănă. Competiția cu omul, îndeosebi în privința apetitului comun pentru cervide, l-a predestinat prigoanei. Faptul că, animal teritorial fiind, nu abdică nicicum… Citește mai mult

       Devenit peste noapte, la noi, vedetă media, în lipsa unor subiecte mai acătării, deși, har Domnului, avem probleme cu adevărat fierbinți, cormoranul pare să se fi preschimbat într-un veritabil măr al discordiei între protecționiștii eco și prigonitorii săi de conjunctură, ca și cum efectivele celor două specii din spațiul mioritic ar fi explodat ieri, periclitând piscicultura noastră care, vorba lui Caragiale, este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. Acarul Păun, după cum se vede, este mereu la post, ca și meșterul Dorel, ambii concurând la statutul de brand național.        Avifauna României înregistrează drept comune două spițe de cormorani: cel mare și cel mic sau pitic. Cormoranul moțat face act de prezență doar în determinatoarele științifice, de vreme ce ultima lui redută cucerită către miazănoapte este Insula Șerpilor. Adică, se poate spune că ar fi și n-ar fi. Deci, nu ne putem baza pe el când căutăm un vinovat pentru masivele noastre importuri de pește din ultimele decenii (când mă gândesc că, odinioară, mâncam frecvent calcan de Marea Neagră la preț de nimic, iar astăzi privesc prostit la eticheta cu… Citește mai mult

       La vremea când Șerban Cioculescu scria că, până la Ionel Pop (Gherla, 24 noiembrie 1889 – București, 27 ianuarie 1885), „nimeni nu a reușit să îmbine arta povestirii cinegetice cu vibrația simțirii, într-o formă proprie”¹, prozatorul împlinea optzeci de ani și era în plină vogă literară. Mai târziu, criticul și-a detaliat aserțiunea, explicându-se: „L-aș fi recomandat poetul Ionel Pop, dacă acest cuvânt n-ar fi prea strâns legat de meșteșugul versului. Ionel Pop este poet în sensul absolut al cuvântului, ca orice artist care dispune de o paletă bogată în impresii și sentimente, de un simț intens al naturii și de fiorul ireversibilității timpului. (…) Ionel Pop nu este tributar nici unui înaintaș, nu este discipolul literar al nimănui, nu este umbrit de nici o vecinătate, oricât ar fi ea de ilustră”².        Istoria literaturii române îl înregistrează pe Ionel Pop ca pe un caz insolit, de vreme ce, debutând în volum la șaizeci și șapte de ani, a publicat de-a lungul ultimelor trei decenii de viață nouăsprezece cărți, la care se mai adaugă două, apărute postum. Bine primite de… Citește mai mult