La vremea când Șerban Cioculescu scria că, până la Ionel Pop (Gherla, 24 noiembrie 1889 – București, 27 ianuarie 1885), „nimeni nu a reușit să îmbine arta povestirii cinegetice cu vibrația simțirii, într-o formă proprie”¹, prozatorul împlinea optzeci de ani și era în plină vogă literară. Mai târziu, criticul și-a detaliat aserțiunea, explicându-se: „L-aș fi recomandat poetul Ionel Pop, dacă acest cuvânt n-ar fi prea strâns legat de meșteșugul versului. Ionel Pop este poet în sensul absolut al cuvântului, ca orice artist care dispune de o paletă bogată în impresii și sentimente, de un simț intens al naturii și de fiorul ireversibilității timpului. (…) Ionel Pop nu este tributar nici unui înaintaș, nu este discipolul literar al nimănui, nu este umbrit de nici o vecinătate, oricât ar fi ea de ilustră”². Istoria literaturii române îl înregistrează pe Ionel Pop ca pe un caz insolit, de vreme ce, debutând în volum la șaizeci și șapte de ani, a publicat de-a lungul ultimelor trei decenii de viață nouăsprezece cărți, la care se mai adaugă două, apărute postum. Bine primite de… Citește mai mult