Un secol de la apariția ,,Revistei Vânătorilor” !
În vara acestui an s-au implinit 100 de ani de la apariția primei reviste de vânătoare din România mare, proaspăt unită, dupa momentele tulburelui an 1918. Pana la acest episod, trebuie amintit că in vechiul regat au mai ființat două reviste tematice, respectiv,,Diana” si revista ,,Vânătoarea in România”.
Astfel, pentru noua tară monarhistă, au inceput, in decursul câtorva decenii de regalitate, manifestări profunde in majoritatea domeniilor, iar cel al vânătorii a captat o dimensiune vizibil superioară anilor anteriori. Cadrul legislativ, marcat de contribuțiile unor elitisti ai domeniului, a inregistrat acte normative memorabile pentru obstea vânătorimii române.
Primul Congres vânătoresc din Romania intregită, s-a desfasurat la Sibiu in anul 1919. Au fost participanti de seama din toate partile Ardealului si ale celorlalte provincii la ,,prima adunare vanătorească românească”. Asadar primul congres vânătoresc nu a fost, asa cum sustineau unii necunoscători, la Bucuresti, ci in centrul țării, la Sibiu.
Dr.Gheorghe Nedici a tinut discursuri tematice de interes in legatură cu situatia vânatorii din Romania Mare, iar printre altele, foarte interesant, Domnia sa oferă asigurari ca vor fi primiti ca membri vanători si țăranii. Dupa Nedici (1921), Consilier la Curtea de casatie si justitie, reformatorul vanătorii din Romania unită: ,,vânătorul adevărat isi afla plăcerea nu numai in prinderea vânatului, ci se delectează in farmecul naturii, studiind tainele ei, pentru a le folosi apoi in interesul ocrotirii si cultivării vânatului. Observă modul de trai si datinile animalelor si foloseste experientele si observatiunile sale, spre binele animalelor. Si ca orice atingere nemijlocită cu natura, asa si vânatoarea adevarată are asupra omului o influentă binefăcatoare si inăltatoare.” Tot Nedici afirma :(…),,legea in vechiul regat , pe lângă toate intențiunile bune cu cari a fost facută, e foarte defectuoasă si cea mai mare nenorocire e că niciodată n-a fost executată.”(1921)
În textulețul ,,Ceva despre vânătoare” scris de A. Andrei, vanător din vechiul regat, in Revista Vânătorilor nr. 9 din anul 1921 , cu o inocentă sinceritate, acesta ne descrie atmosfera acelor vremuri din vechea Romanie : ,,Uniunea Generala a vânătorilor a inteles să-si ia asupra-si grija avutiei naționale ce constituie vânatul, iar organul sau Revista, face legatura cu tot ce e vânător.
(…)A fi vânator nu insemnează a sti numai să tragi cu pusca. Căutarea, cunoasterea amănuntita, si ocrotirea acestui vânat, numai ele dau cu adevărat titlul de vanător. Francezii, englezii, germanii- au o literatură intreagă asupra vanatului. Noi avem cu mult mai putin, abia cateva brosuri, care povestesc cateva vanători, sau dau rețete pentru căutatul si gătitul vanatului. Aproape nici una nu vorbeste de conservarea lui, de obiceiuri si de viața lui. Cu drept cuvant se spune ca vanătorul roman nu citeste nimic, el stie tot. Sa te păzească d-zeu sa dai un sfat brânzoiului, că-ti aprinzi pae in cap. Si totul merge in baza tradiției-asa făcea mosu –meu- nici el n-a citit nimic. Să te feresti insă să adaugi că nici mosu n-a stiut nimic- că iar e bucluc. Adevărată stiință a vânătorului este cunoasterea vânatului, si cine n-o posedă, poate fi orice, numai vanător nu.”
Parcurgand istoria, remarcăm ca data de 5 iunie 1919 a reprezentat ziua naşterii Uniunei Generale a Vânătorilor din Bucuresti, iar in 26 mai 1922 momentul istoric al întemeierii Uniunii Generale a Vânătorilor din România.
La 22 mai 1922, vanătorii din ,,Soc. Vânătorilor din Bucovina” s-au unit cu cei ai „Reuniunii Vânătorilor pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal”. Aceasta din urma avea sediul la Sibiu. Fuziunea celor doua, alaturi de altele, cu Uniunea Generala a Vanatorilor din Bucuresti, va da nastere la U.G.V.R.
Prin inființarea in anul 1922 a U.G.V.R , vânatorii incercau sa aprinda acel spirit unionist care putea dezvolta o reprezentare naționala si internationala a nobilei arte. Timp de cativa ani de la unire, in peisajul vechiului regat a fost o bajbaiala si o discordie tipic balcanica, iar asociațiile din Transilvania si Bucovina, s-au unit (cu justificate rețineri), cu Uniunea Generala a Vanatorilor din Bucuresti.
Primul numar al ,,Revistei Vânatorilor”( aparuta sub forma de numar dublu- unu si doi), sub infățisarea unei brosurele modeste, avea pe coperta, in medalion, un grațios pointer, rasa de caine agreata si in mare voga pentru vanatorimea acelor vremuri. Revista apare ca fiind ,,organ al Uniunei Generale a Vanatorilor”, cu sediul( Direcțiunea si administrațiunea) in strada 13 septembrie 85, in capitala aleasa a noului stat. Pe coperta interioara a revistei se specifica rolul său de a publica: ,,articole cu subiecte pur vanătoresti, numele membrilor Uniunei, numele donatorilor, lista contravenienților la legea de vanatoare, dari de seama a societaților de vanătoare etc. Primeste anunciuri cu caracter exclusiv comercial. Se distribuie gratis membrilor Uniunei”.
În numărul de debut este schițat cadrul plin de lipsuri al vânatorii inca din primul articol, intitulat ,,Un cuvant”(!!! printre altele lipsa cainilor de vanatoare- ,,Importarea si mai cu seamă aclimatizarea raselor de caini de vanătoare in tara noastră, ar trebui să preocupe pe fiecare vanator si să facem chiar sacrificii in acest scop”- pagina 3), apoi se prezintă statutele U.G.V.
Consiliul de administratie se compunea din : Mihail Sutzu- presedinte de onoare, Dinu R. Golescu-presedinte, Col. G.G. Manu-vicepresedinte, N. Racotta-consilier delegat, iar secretarul general al revistei era M.D. Scraba.
Acesta din urmă va crea ceea ce se va numi peste câtiva ani ,,incidentul Scraba”. In numărul 22 al revistei, M.D.Scraba, fostul director al revistei va fi exclus din U.G.V pentru ,,atitudine persistent dusmanoasă si violentă“. In acea perioadă, mai multe numere ale revistei au apărut sub două forme, expresie a tensiunilor dintre cei de la Bucuresti, care se intreceau in ,,culturalizarea vânătorimiii române”.
Răsfoind numerele de inceput aflăm ca in revistele aferente lunilor mai-iunie( numărul dublu 23-24 din anul 1922) revista devine ,,Organ oficial al Uniunei Generale a Vanătorilor din Romania”. UGVR era de la acea dată sub ,,inalta protecție” a Regelului Ferdinand, cel care va sprijini apariția primei legi vanătoresti, un an mai tarziu, din Romania.
In luna decembrie 1922 in structura UGVR, sub inalta protectie a M. S. Regele, Inalt presedinte de onoare era principele mostenitor al Romaniei, apoi erau deja alesi trei presedinti de onoare in persoana domnilor Mihail Sutzu, Mihail Perechyde si Anton Mocsony, presedinte era Dinu R. Golescu si vicepresedinti Nicolae Racotta si Gh. Nedici. Intre membri consilieri pentru Transilvania il gasim pe Lt. Col. Sebastian Brandusa, iar pentru Bucovina pe H. Cavaler de Miculi.
Noua organizare a pus accent pe profesionalism. Din anul 1924 colectia Revistei Vanătorilor va deveni o frumoasă compilatie de texte educative, unele chiar cu tentă literară, altele cu iz istoric, minutioase tratate despre tir, balistică, chinologie, majoritatea bine selectate in sprijinul tuturor vanătorilor.
Catre deceniul trei al secolului trecut, in Transilvania si in Banat au fost editate in paralel cateva reviste valoroase. In ordinea lor valorica, revista ,,Carpații” la Cluj, revista ,,Karpathen Waidwerk” la Sibiu si revista ,,Jagd und Hege” la Timisoara.
Aportul unor adevarați specialisti in vanatoare, a unor buni publicisti si scriitori, oameni de o probitate morala incontestabila, au asigurat o vasta colecție de texte in paginile revistelor din acele vremuri.
,,Carpații” , editata la Cluj apoi la Sibiu, va ramane etalonul presei cinegetice romanesti. În anul 1933, la vârsta de 44 de ani dr. Ionel Pop întemeiază revista „Carpaţii – Vânătoare, Pescuit, Chinologie”, cea mai frumoasă și îngrijită colecție de cultură vânătorească autentică, etalon al presei vânătoreşti din această parte a Europei. Cei 15 ani de veritabilă glorie culturală cinegetică vor rămane reperul de prim ordin pentru toate revistele apărute în provinciile românești.
In perioada UGVR, organizarea vanătorilor a fost democratică, liberă, nu impusă legislativ asa cum va urma sub alte regimuri.
Dintre societatile interbelice recunoscute de Ministerul Domeniilor, cele mai multe erau in vestul tării, judetele Timis si Arad avand cele mai numeroase asemenea societăti la nivel national.
In anul 1940 existau 1.036 societati de vanătoare cu aprobare de functionare, in care erau inscrisi 32.110 membri.
Dupa intrarea României in cel de-al doilea război mondial, nivelul calitativ al ,,Revistei Vânătorilor” scade simtitor si treptat paginile ei se reduc.
In anul 1948 se termina aparitia acestei reviste. Comunismul, cu toată ideologia sa maladivă, isi intra in drepturi. Se stergeau cu nonsalantă toate realizările din primele decenii de la Unire si se implementa un model sovietic, venit de la ,,poporul prieten din Est”. Biata țară, urma sa fie intr-un calvar de 45 de ani sub unul dintre cele mai atroce regimuri totalitare, cu atatea capete mancurtizate de elemente marxist-leniniste ! Blestemul comunismului nu s-a oprit doar la acei ani, el continuând si găsind multi adepti si in aparenta democratie posdecembristă! Din păcate…
Cred că cel mai potrivit pentru a incheia acest scurt parcurs istoric, este un citat al distinsului doctor Gabriel Cheroiu, scris de Domnia sa in primul volum al lucrării ,,O istorie a literaturii cinegetice române”:
(…),,Indiscutabil, pentru creatorii de literatură cinegetică, fie artistică, fie de strictă specialitate, ,,Revista Vânătorilor” a reprezentat o scoală si, totodată, un bun prilej de confruntare cu exigentele cititorilor. Acestia din urmă si-au rafinat si ei, cu timpul, mijloacele de receptare critică a mesajului, dobandind acel mult invocat gust pentru literatura autentică”.
Radu V. Mija