BRACONIERI CU LAȚUL
Zilele trecute, profitând de vremea îngăduitoare din această toamnă neobișnuit de lungă, am pornit împreună cu prietenul meu Casian pe Dubul în sus, către o tăietură veche, în căutare de ghebe. Aveam informații că aceste ciuperci de octombrie, destul de rare la timpul lor, în luna trecută, din pricina secetei, s-ar fi trezit miraculos la viață pe cioatele mângâiate de soarele pieziș al lui noiembrie. Toată noaptea curseseră stoluri de gârlițe dinspre miazănoapte, și ele întârziate nefiresc de mult în taigaua de baștină.
Ne-am răsfirat în parchetul cotropit de zmeur și curpeni de mur, printre mesteceni și fagi nevârstnici, cu gând să ne întâlnim la drum peste două ceasuri. Am găsit, într-adevăr, câteva buchete de bureți, dar mult sub așteptări. Camaradul meu, și el vânător, a scos din raniță, pe lângă roadele râvnei sale de culegător, și un trofeu insolit: o sârmă vârtoasă, cu ochi larg, în care își prinsese piciorul într-un punct de trecere obligatorie, pe o potecă a sălbăticiunilor. Fost șef de ocol silvic, i se părea de tot hazul să cadă tocmai el într-o asemenea cursă a braconierilor. Lațul fusese așezat cu dichis, bine ancorat de un arbore din preajmă, iar omul abia izbutise a se elibera din el și, mai ales, a-l desface de trunchi. Pentru un animal, ar fi fost moarte sigură.
Lațul – numit, regional, și jmâc, zbilț sau șfac – face parte din recuzita celei mai repudiate spițe a braconierilor. Acum aproape un secol, Gheorghe Nedici, spirit novator al activității cinegetice din țara noastră, scria: „Tagma cea mai urâtă dintre braconieri este aceea a braconierilor cu lațul. Acești oameni fără inimă se caracterizează prin lașitate, unită cu șiretenie. Temându-se de armă, pentru că zgomotul ei i-ar descoperi, ei recurg la alt mijloc, lațul, mai puțin periculos pentru ei, dar eficace.” Odată prinsă în laț, orice vietate, mică sau mare, sfârșește în chinuri inimaginabile.
Pe când lucram în învățământ, unul dintre portarii școlii, aflând că sunt și vânător, m-a întrebat într-o zi: „Dom’ profesor, ați mâncat carne de cerb lopătar?” Când i-am răspuns că nu, mi-a făgăduit că îmi va aduce el, așa, de-o tochitură. Din vorbă în vorbă, am aflat cu stupoare că nu face parte din breaslă, nu are armă, dar, locuind la Scroviștea lângă vestita pădure prezidențială, își asigură necesarul de proteină animală cu ajutorul lațurilor. „Am carne la garniță până la sapă”, se lăuda. La bogăția de vânat de acolo, nu scăpa nimic, de la viezure la cerb, de la iepure la mistreț. Până și fazani prindea, cu borcane mari pentru murături, iarna, cufundându-le în zăpadă, pe dâră de grăunțe.
Nu demult, eram la iepuri împreună cu trei camarazi, „la sărite”. Pe arătură, nu văzusem nici picior de urechiat, când ni s-a arătat, pe la amiază, în zare, dunga făgăduitoare a unei perdele forestiere de salcâm, păducel și porumbar. De cum am intrat să periem, plini de speranțe, cureaua lungă de arbori și arbuști, unul dintre câinii noștri a pornit să schelălăie: se prinsese într-un laț. Apoi, a urmat al doilea. Precauți, i-am legat în lesă și am început să căutăm nu iepuri, ci jmâcuri. Sârma de cupru din care erau făcute se vedea ușor pe albul omătului. Când am ajuns la capătul parcelei, epuizați, adunasem un mănunchi de peste o sută!
Recent, gestionarul unui fond cinegetic din centrul țării mi-a povestit despre pățania cu un oaspete din străinătate care a împușcat un căprior cu laț din oțel la gât. „Îmi venea să intru în pământ de rușine”, mi-a spus amicul meu. Țapul, robust, izbutise să rupă firul ucigaș, dar purta cu el, intrat în piele, ca pe un colier otrăvit, urma fărădelegii.
Există și lațuri pentru urs, groase, din șprangă împletită. De asemenea, pentru cerb. Sunt celebre cazurile taurilor morți în încleștare, la boncăluit, când unul dintre combatanți purta în coarne cablul de oțel smuls din legătura lui de un arbore, dar, până la urmă, fatal.
Pe drumul de întoarcere, mi-am amintit și i-am recitat lui Casian versurile lui Vasile Militaru publicate în „Revista Vânătorilor”, în 1942: „Și cum de flori, de rouă și de ploaie,/ De aurori și răsărituri calde/ Se bucură și viermii din gunoaie,/ Când raze mângăioase vin să-i scalde,/ Socot că-ntre câți viermi hrănește Cerul/ Cel mai nemernic e braconierul”. Dar mai ales, am adăugat noi, așa-numitul lățar, varietate cu totul anacronică și detestabilă.
Gabriel CHEROIU