VIEZURII DIN CĂMINEȚ
Când am ridicat, alaltăieri, în penultima zi a lui iulie, autorizația la viezure, eram deja edificat în privința locului asupra căruia aveam să-mi concentrez atenția de la întâi august, ziua inaugurării sezonului de vânătoare la această specie.
Jur-împrejurul poienii Cămineț (căci aceasta este ținta năzuințelor mele autumnale în materie de bursuc), răsar din pământ coame de stâncă șlefuite de ploaia și vântul mileniilor. Pare o fortificație naturală. La fel ca și Camenița, faimoasa cetate nistreană, poiana își datorează numele fundamentului, contraforturilor și pereților de rocă, în incinta cărora se deschide ca un ochi de smarald. În limbile slave, „kamen” înseamnă piatră, iar aici, la fruntariile de miazănoapte ale țării, mai cu seamă toponimele conservă crâmpeie ale veacurilor de influență polonă și ucraineană. Mai mult, insular, graiul huțul este viu și astăzi.
În preajma Căminețului, la subsuoara stâncilor erodate continuu, s-a format în timp un teren nisipos, numai bun de luat în stăpânire de neamul viezurilor, celebri datorită vocației lor de arhitecți și, totodată, de constructori ai unor cetăți subpământene adesea inexpugnabile. Brâncile puternice i-au predestinat acestor activități. Însumează cohorte câinii de vizuină care și-au dat viața asediind, prin catacombe, sălașurile bursucilor hotărâți să-și vândă scump pielea.
Pe lângă dentiția teribilă și ghearele aprige, antrenate în săpături și excavații de mare anvergură, aceste sălbăticiuni stăpânesc și tactica surpării voluntare a propriilor galerii, în scopul sufocării intrușilor. Numai eu cunosc câteva cazuri de teckeli și terrieri, pe care numai intervenția promptă a stăpânilor, în urma câtorva ceasuri de muncă asiduă, cu hârlețul, i=a salvat de la moarte. Aflați atât în imposibilitatea de a înainta, cât și în aceea de a se retrage, era cât pe ce să cadă la datorie, pe altarul abnegației lor de a se angaja în confruntări subterane.
În ce mă privește, neavând nici câine de vizuină și nici intenția de a căra și cazmaua la vânătoare, am ales întotdeauna, ca metodă de fructificare a autorizației la bursuci, pânda. Cea de dimineață – când, animale cu activitate preponderent nocturnă fiind, viezurii se întorc acasă din peregrinările lor după hrană – este recomandabilă. Mi-a adus întotdeauna satisfacții. Lumina zilei aflându-se în creștere, și starea de spirit a vânătorului câștigă în încredere și optimism. Seara, încordarea sporește pe măsura instalării întunericului, crispându-te cu cât sălbăticiunea râvnită își amână ieșirea din măruntaiele pământului.
În primul rând, după observații repetate, trebuie să te asiguri că vizuina e locuită. Apoi, este absolut necesar să identifici gaura frecventată de locatari, deoarece, adesea, mai există una sau mai multe de rezervă, pentru cazuri de forță majoră. De obicei, acestea se recunosc după lipsa urmelor proaspete și după frunzele veștede adunate de vânt la intrare. Uneori, o pânză de păianjen țesută la intrare este mai mult decât elocventă.
În plus, „vespasiana” locatarului reprezintă un indiciu sigur, pentru că se va afla întotdeauna în apropierea galeriei utilizate în mod curent. Se știe că, printre animale, bursucul este un etalon al curățeniei și că are un loc anume, afară, pentru depunerea reziduurilor alimentare. Niciodată nu va face acest lucru în interiorul vizuinii.
La Cămineț, am constatat cu mulțumire că sălășluiesc aceleași trei clanuri de viezuri. Prin observații discrete, am remarcat prezența, de mai mulți ani, a unui mascul ajuns acum la senectute. Din cetatea aceea subterană au roit, rând pe rând, generații de urmași care s-au răspândit în cele patru zări, ca în basme, căutându-și norocul. Zâmbesc în gând și mi-l închipui pe unul dintre descendenții acestui moșneag vărgat oprindu-se, acum câteva toamne, în spatele casei mele, pentru a-și săpa, sub talpa grajdului, propria reședință. După ce l-am imortalizat la lucru nocturn cu o cameră de supraveghere și după ce am scris despre el, a ales să mă părăsească, probabil socotindu-și intimitatea violată.
Așadar, îmi pregătesc arma cu țevi lise de calibrul 16 și cartușele cu alice de 4,5 și 5 milimetri. Formează un tandem imbatabil în privința viezurilor. O spun din experiență.
Gabriel CHEROIU