VÂNATUL MIC ȘI IGNORANȚA
În categoria vânatului mic intră și iepurele, și fazanul. Unii consideră că din acest eșalon ar face parte și căpriorul. Dar nu la cele de mai sus vreau să mă opresc, ci la unele aproape nesemnificative pentru novici, fie ei purtători de pușcă, fie simpli consumatori, amatori de proteină animală oarecum „exotică”, obținută cu peripeții și legitimată printr-o biografie mai puțin ternă decât cea a găinilor apatice din crescătorii. Pentru neofiți, sălbăticiunile care le suscită interesul gastronomic trebuie să fie mari și să fi ajuns la masă, pe platou, în urma unei confruntări teribile, plină de adrenalină. Însă eu mă gândesc acum la vânatul foarte mic, adică la cel care în doar în număr însemnat ar satisface întrucâtva pretențiile gurmanzilor de ocazie, cel mai adesea snobi.
Scriitorul, vânătorul și estetul culinar Radu Anton Roman, îmi mărturisea, în cel din urmă interviu al său, că „deliciile vânătorii încep cu prepelița, care e vânat de lux, într-adevăr, și de mare artă culinară. Cine știe să facă un lucru simplu, vânătoresc, adică să pună pe grătar sau în frigare, pe loc, o prepeliță fără niciun adaos și să o mănânce atunci, după ce a vânat-o, ăla știe să gătească. În genere, mâncărurile de vânat sunt elaborate. Nu există vânat prost la gust. Fiecare carne are o personalitate foarte puternică. Noi știm să gătim vânat, nu știm să-l mâncăm, fir-ar să fie, fiindcă ne face plăcere să-l oferim. În ierarhia preferințelor mele vânătorești și culinare, primele sunt păsările de câmp. Prepelița și potârnichea sunt pretendente la titlul suprem. Urmează rața…”
Așa grăit-a Maestrul. Dar eu, că tot vorbeam, încă din titlu, de ignoranță, nu pot să nu-mi amintesc de amicul Octav – care și-a sacrificat rodul mai multor expediții în Bărăgan, pe urmele vestiților pitpalaci ai lui Odobescu, la Dormărunt și Lehliu, pentru a impresiona asistența, în Ardeal, dând curs unei invitații la vânătoare de mistreți –, pus într-o situație mai mult decât penibilă, la scoaterea tăvii din cuptor. Cele vreo patruzeci de prepelițe rumenite, învelite în curelușe de slănină și înecate în vin, nu izbutiseră să stârnească decât reacția spontană (generatoare a unei mari deziluzii în sufletul artizanului) din partea asistenței: „Apoi, domnule dragă, ce să înțelegem din pițigușii ăștia? Vă omenim noi cu o spinare de porc sălbatic, să meargă sângele de urs din damigeană!”
Ar fi mers el, vinul, și pe lângă prepelițe, dar în altă companie. Oamenii erau, totuși, bine intenționați…
Zilele trecute, un alt camarad, Emil, ager trăgător, îmi relata o istorie aproape similară: cu câteva primăveri în urmă, a oferit cuiva, socotindu-l flatat, trei sitari, care, pentru cunoscători, reprezintă un adevărat regal. Nu numai că sunt măsura șansei și a bravurii vânătorești, dar constituie și inestimabila materie primă pentru un festin memorabil. Minus penajul și oasele, francezii îi consumă în întregime. În locul cuvântului de mulțumire, s-a trezit cu umbra unui rictus: „Pe lângă ăștia, ar merge o pulpă de căprioară, nu?” Non multa, sed multum, ar fi replicat confratele meu, dar cred că strica orzul pe gâște. De fapt, ce știe cârlanul ce-i aia șofranul? Eu i-aș fi citat din Caragiale: „Tot la foale ți-i gândul, să le-ndopi.”
Am pornit de la ideea că vânatul mic și foarte mic nu se evaluează prin cântărire, și nici după volumul cratiței. Ce te faci cu sturzii, cu graurii, cu becaținele, care au dreptul la o dreaptă judecată a papilelor gustative, alta decât în raport cu gabaritul lor fatalmente redus. Novicii aleg cantitatea, în detrimentul subtilităților și rafinamentelor culinare.
Căutând un căprior de selecție, cum se cuvine la acest ceas al sezonului inaugurat recent, am intrat în niște desișuri pe care numai la sitari aș fi cutezat să le înfrunt, cu prețul veșmintelor spintecate de ghearele salcâmilor, glădiței și murului. Când ridicam pușca, adesea nu vedeam nimic în jur, în afară de albastrul cerului, unde pasărea trecea ca un fulger, iar eu mă simțeam precum o gâză împotmolită în năvodul pânzei de păianjen. Urma, apoi, recuperarea sitarului căzut, altă caznă, chiar și cu ajutorul câinelui aportor, oricât de versat ar fi fost el.
La fel, la prepelițe. De câte ori n-am trecut pe lângă mărunta galinacee, picată, în veșmântu-i marmorat, prin păișul veșted, în costrei ori pe miriștea cotropită de mohor?! Fiecare asemenea jertfă aparent modestă reprezenta o mare izbândă. Și o prețuiam, cum s-ar cuveni să prețuim, în egală măsură, cerbul, vierul capital, capra neagră sau ursul.
Eu cred că o turturică doborâtă, cinstit și curat, din zborul ei înșelător și apoi aninată la ciochinar, după lupta fără repere cu iataganele porumbiștii, prețuiește mai mult decât iepurele dat peste cap la o vânătoare comodă, cu gonaci, pe arătură. Și nu am deloc senzația că exagerez spunând asta!
Gabriel CHEROIU