Vânătoarea şi pescuitul – „fiorul din adâncuri“ al operei sadoveniene
„Noi vânătorii suntem nişte oameni deosebiţi, în valea aceasta a plângerii. Căci noi suntem urmaşi ai unei rase care se împuţinează din ce în ce, în scăderea şi ticăloşia vremii de faţă. Noi suntem oameni ai trecutului ş-ai iluziei. Ne găsim şi ne recunoaştem fraţi, în toate categoriile sociale. (…) Căci (…) ne tragem dintr-acei oameni care au stătut tari, ca Nemrod, în faţa lui Dumnezeu. (…) vânătorii nu sunt oameni care numaidecât fac jertfă în juru-le. Sunt mulţi care nu împuşcă niciodată nimic, şi sunt dintre aceştia şi între dumneavoastră, deşi niciodată nu veţi mărturisi; susţin că şi aceştia sunt din nobila noastră rasă, pentru că se simt ai ei şi au, cum v-am mai spus, iluzia. Vânătorii nu sunt numai acei care trag bine cu puşca –, asta e un lucru cu totul secundar; – vânători sunt toţi acei care iubesc libertatea şi natura, fug de furnicarele celorlalţi oameni şi au darul fantaziei. Fraţilor, toţi cei care scăpaţi vânatul, pentru c-aţi tras prea departe, spuneţi-ne minunatele isprăvi pe care le-aţi săvârşit fără martori şi eu voi fi mulţămit şi fericit să vă ascult. Din nobila voastră categorie a izvorât literatura care, în definitiv, n-are nimic comun cu adevărul. Deci dacă nouă ni se datoresc invenţiile şi arta, atunci se cuvine să fim foarte respectaţi de ceilalţi muritori, pe care – fie vorba între noi – eu îi cam dispreţuiesc…“[1].
Înainte de a fi scriitor, MIHAIL SADOVEANU (1880-1961) a fost, funciarmente, vânător şi pescar. Celebrul principiu din biologie potrivit căruia ontogenia repetă filogenia îşi găseşte în cazul său o aplicare ce depăşeşte limitele strict ştiinţifice ale sintagmei, pentru a dobândi o semnificaţie culturală. Aşadar, se poate spune că experienţele cinegetice şi halieutice din pruncie i-au netezit drumul către literatură, după cum, în copilăria speciei, omul primitiv a trebuit să trăiască întâi confruntarea cu sălbăticiunile, pentru a putea spiritualiza mai apoi, în forme incipiente de religie şi artă figurativă, relaţia lui cu natura: „În asemenea peregrinări, nu căutam numai plăcerea simplă a mişcărilor libere în unda vicleană a acelei ape, nici murele brumate; învăţătura mea urma o altă lege. Toate minunile nouă ale vieţii care se înfăţişau ochilor se înscriau în mine ca nişte hieroglife durabile; de asemenea, auzul meu înregistra acordurile delicate ori grave ale naturii, asociindu-le imaginilor. Ceteam deci viaţa din juru-mi ca un primitiv“ (s.n., G.C.)[2]. Autorul demonstrează, în mod explicit, succesiunea îndeletnicirilor lui de căpătâi: „Căutând a stabili în trecut raportul dintre pasiunea mea cinegetică şi primele manifestări literare, găsesc că întâi a fost vânatul şi că pe urmă a venit literatura“ (ibidem, p. 411). Însuşi lirismul umanizatelor sale descrieri ale naturii, definită preponderent la nivel instinctual, reprezintă, potrivit lui Eugen Lovinescu, „o formă primitivă a expresiei emoţiunii estetice“. Este limpede că structura intimă a scriitorului a impus alegerea celui mai adecvat mijloc de manifestare în plan artistic, unde, de aceea, a excelat cu dezinvoltură, atât ca profunzime, cât şi ca suprafaţă. Impetuos încă de la debutul editorial, scriitorul abia ieşit din adolescenţă avea să-şi surprindă contemporanii cu cele patru volume care l-au determinat pe Nicolae Iorga să considere anul 1904 „anul lui Sadoveanu“. Mai târziu, regretând graba de a fi răspuns atunci, în „câteva rânduri oribile“, atacului brutal al lui H. Sanielevici[3], M. Sadoveanu reconfirmă rolul iniţiatic al vânătorii şi pescuitului în formarea lui ca om şi ca scriitor: „Eram un artist care îmi căutam subiectele exclusiv în ceea ce mă înconjura, îndeosebi în natură; cunoaşterile pe care le aduc anii, experienţele şi cultura îmi lipseau; lecturile mele fuseseră numai literare şi de curiozitate; sufletul omenesc era pentru mine încă o problemă care mă aştepta s-o dezleg la un timp mai potrivit. Omul social din mine era încă la începuturile lui; mai târziu, treptat, acest om şi-a făcut evoluţia; căci fiecare din noi repetă în fiinţa sa fizică şi morală evoluţia umanităţii (s.n., G.C.). După treizeci şi mai bine de ani, abia mă socotesc ajuns la o iniţiere“[4].
Ezoterismul vânătorii – practicate fie cu puşca, fie cu undiţa – coboară din acea solidaritate mistică dintre om şi animal, despre care vorbea Mircea Eliade, şi deopotrivă din substratul ocult al confreriilor războinice, alcătuite şi perpetuate pe principiul apartenenţei prin iniţiere. În ce îl priveşte pe M. Sadoveanu, el nu a fost, din punct de vedere cinegetic, o apariţie spontanee în familia sa. Însă, pe de o parte, ireprimabila dorinţă de a experimenta a adolescentului, predispus la solitudine, iar, pe de altă parte, implicarea discretă a ascendenţilor vânători – tatăl, bunicul Gheorghe Ursachi ori moş Vasile, fratele mamei – în formarea novicelui puşcaş i-au permis acestuia să se iniţieze pe cont propriu. Mentori autentici (întâmplători sau predestinaţi) i-au fost o seamă de personaje pitoreşti din categoria celor pe care le va căuta asiduu, de-a lungul întregii vieţi de scriitor, fiinţe agreste, rudimentare, instinctuale, enigmatice, frământate de dureri înăbuşite. Sub cenuşa serafismului lor structural pâlpâie, fără excepţie, o mâhnire mai veche.
De amintirea bunicului matern se leagă începuturile „uceniciei într-o breaslă veche“. Sub privegherea lui, sămânţa pasiunii pentru vânătoare germinase în sufletul nepotului: „(…) cu cât mă săltam, mai-mai să-i ajung umărul cu capul, cu atât ne împrieteneam mai tare. Şi la cel mai mare preţ în ochii bătrânului ajunsei când luai cea dintâi cioară, cu puşca, din vârful nucului“[5]. Apoi, în august, trecură peste apa Siretului, în lunci, unde neofitul trăi dezamăgirea ratării primului său iepure. Magnetismul acelui eldorado cinegetic avea să-l stăpânească multă vreme de atunci încolo: „Tata mi-a îngăduit, tot pe baza încrederii pe care o avea în mine, să ies cu puşca la vânat după ce am împlinit doisprezece ani. N-a avut niciodată a se plânge de vreo ticăloşie; se veselea când aduceam vreo dobândă şi se bucura mai ales că încorporam soare şi putere. Expediţiile mele erau către luncile Siretului; popasurile în locuri tainice; scăldătorile în bulboane celebre“[6]. Despre acele „osmoză şi simbioză“, cu toate plăsmuirile firii, va scrie mai târziu, rememorând beatitudinea participării la spectacole grandioase ale naturii, nicidecum ca simplu observator: „Mă încorporez lucrurilor şi vieţii, am simţirea că totul trăieşte în felul său particular: brazdă, stâncă, ferigă, tufiş de smeură, arbore şi tot ce pare nemişcător; faptul de a avea asemenea cunoaştere mă face să iau parte la viaţa tainică a stâncii, arborelui, smeurei şi ferigii. Cu atât mai vârtos alianţa aceasta a vieţii nenumărate se manifestă între mine şi sălbăticiuni – zburătoare, gâze şi fiare; între mine şi apele care curg, palpită ori întind luciuri neclintite în soare şi primesc în afundul lor rumeneala lunii pline. Iepurele care porneşte de pe un hat, cu urechile date pe spate, şi se salvează în spinării şi-n râpă, aruncându-mi o privire piezişă, a luat cu scânteia acelei priviri ceva din fiinţa mea pentru totdeauna“ (s.n., G.C.)[7]. Cât priveşte uitătura în piez, acesta este încă un motiv cu tonalitate misterioasă în literatura sadoveniană. Sensul lui tenebros vizează, nu numai etimologic, ideea de piază rea, adică semn prevestitor de nenorocire: „(…) i se păru domnului Bernard că-l observă un ochi oblic (s.n., G.C.). Era propria lui nelinişte şi nemulţămire“ (M. Sadoveanu, „Nopţile de Sânziene“, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1934, p. 196). În acea privire tainică se concentrase toată ostilitatea pădurii sortite joagărelor domnului Bernard. O altă privire piezişă declanşează angoasa şi anunţă moartea: „Jarul i-a scânteiat în coada pleoapei. Aşa a clipit ursul din râpă, către el, numai c-un ochi“[8]. Deloc întâmplător, numele de familie a eroului povestirii este Ursake: nu numai că face trimitere directă la animalul-cheie din naraţiune, dar este şi numele prozatorului (după ramura maternă a ascendenţilor săi) până în anul 1891.
Pentru M. Sadoveanu, văzul este simţul tutelar. Majoritatea covârşitoare a scrierilor sale au caracter vizual. Foamea de spaţiu este şi a vânătorului, călător prin excelenţă: „(…) în acele zile unice de explozie solară, a apărut acea minune nerepetată ochilor mei de vânător la începutul carierei. Fără ca să fie nimic asemănător între ce era cum şi ce fusese odinioară, aveam şi eu o dată priveliştea măreaţă pe care o avusese un strămoş din alt ev, în aceleaşi locuri, însă în epoca unui Siret curgând plin în albia lui superioară. Ca şi cel de demult mă cutremurasem şi eu de izbucnirea vieţii care venea şi trecea cu larmă de vijelie şi tunet“[9]. În acea împărăţie primăvăratică a apelor, ochii adolescentului au fost vrăjiţi de amploarea pasajului de păsări acvatice: „Feluri de feluri de raţe, raţe crihance, raţe de şuvoi, cenuşii, răţuşte mărunte şi iuţi, – pe urmă americani cu plisc lung, ibişi, lopătari, stârci albi; nagâţi şi lari; gâşte şi gârliţe“ (idem, p. 405). Neputincios în faţa vigilenţei acestora, cu puşca inutilă în mână, junele vânător regretă că n-are „de la Dumnezeu aripi“. În zilele următoare, odată cu retragerea apelor, neamurile şi numărul zburătoarelor s-au împuţinat. Au rămas doar raţele.
Atunci l-a cunoscut pe moş Pricope-Şeptelici, unul din primii învăţători: „la coliba din Cotul Boroiului am ascultat de la el multe poveţe folositoare. De la el am aflat obiceiurile şi numele sălbăticiunilor“[10].
Moş Pricope-Şeptelici face parte din galeria primilor maeştri de vânătoare ai lui M. Sadoveanu. Umil şi viclean totodată, pauper şi totuşi bogat în ştiinţa dijmuirii zburătoarelor cu un „hleab“ de puşcă ori „c-o scurtătură“, ca în preistorie, hirsutul personaj se dovedeşte a fi, cum mărturiseşte însuşi, „un om de departe“ – ambiguitate voită, sugerând deopotrivă timp şi spaţiu: „Era o fiinţă vrednică de locurile şi de timpurile pe care le evocau păsările migratoare dintru începutul lumii. Ochii îi erau rotunzi şi miraţi, barba rară şi zbârlită. S-a uitat la mine ca de după un asfinţit de veac. L-am socotit mut şi el a urmat să mă privească. Purta în picioare nişte opinci enorme, umplute cu paie; pe trup un suman roşcat, încins cu curmei de tei peste un cojoc unsuros. În capul buhos, o căciulă dintr-o oaie. La şold, o traistă de lână vârstată, destul de încăpătoare. În mâna dreaptă un toiag gros şi lustruit. Venea de demult şi de departe şi căuta poate cărarea ce ducea la Domnul Dumnezeu“[11].
Îngăduinţa părintelui, vânător fără patos, faţă de pasiunea cinegetică timpurie a fiului avea, fie şi numai instinctiv, un substrat iniţiatic: această preocupare bărbătească îi putea sluji adolescentului la ceea ce romanii numeau gimnastica trupului, activitate menită să fortifice fizic şi să sporească agerimea simţurilor. Oricum, o îndeletnicire potrivită pentru vacanţele petrecute la ţară şi un bun prilej de a încorpora „soare şi putere“. Însă pe atunci, cuconu Alecu nu avea cum să bănuiască proporţiile pe care le poate lua un aparent capriciu juvenil: „Iată că, într-o vacanţă de vară, mă trimet părinţii mei să petrec la ţară, la bunicu şi la «bătrânica», la Verşeni, pe malul Moldovei. Evenimentul cel mare şi de mult aşteptat era că luam cu mine puşca tatei, o armă veche de «Juvertă» cu cucoaşe şi «petiţi»; luam şi o torbă de piele de bursuc şi destule muniţii ca să pot colinda larg luncile şi gârlele. (…) Astfel am intrat în ucenicia cea bună a breslei. Primele elemente mi le însuşisem încă din primăvară, când ieşisem întâia oară cu puşca spre revărsările Siretului ori Cotul Boroiului; încercasem o senzaţie aprigă fără îndoială, însă acele ceasuri neuitate nu erau decât o gustare neînsemnată pentru foamea mea. Acuma, la Moldova, aveam înainte-mi timpul şi spaţiul. (…) Eram ca într-o domnie a mea“[12].
În acea vară, tenacitatea tânărului vânător a fost, în sfârşit, răsplătită. Întâile jertfe pe altarul zeiţei Diana s-a întâmplat să fie un răţoi „mândru, cu colori metalice“ şi câteva becaţine. Toate au fost, mai apoi, gătite de «bătrânica» şi consumate cu plăcere de către ai casei. Puşcaşul nu s-a atins însă de aceste bucate; probabil, dintr-o insuficientă detaşare de obiectul pasiunii sale, învestit cu personalitate şi simţăminte omeneşti: „Vânătoarea mea, cum se vede, era primejduită de gânduri şi simţiri. Nici răţoiul din ziua aceea, nici becaţinele din altă zi nu le-am jertfit pentru foamea mea“[13]. Aceeaşi vacanţă avea să-i rezerve satisfacţia doborârii – e adevărat, suprinzătoare – a primului iepure, un alt pas spre consacrare: „Cum am făcut, nu ştiu. Am tras la întâmplare. Am văzut zbaterea dihăniei în păiuş. M-am repezit. Aş putea spune că lupta mea a fost eroică, până ce-am putut stăpâni un iepuroi ca acela. Se apăra zvârcolindu-se. M-am pus asupră-i, imobilizându-l. Când a dat un strigăt, behăind înfricoşat, am sărit în picioare, cu părul vâlvoi şi cu inima bătând. El a început a se zbate şi a sălta iar, fără noimă. În sfârşit, după destule peripeţii, care, trebuie să mărturisesc, nu făceau onoare tagmei, am fost stăpân pe leşul celui mai mare iepure pe care l-am dobândit în cariera mea. Când l-am cercetat cu luare-aminte, acasă, am văzut că fusese oprit de două halice: unul la ceafă şi unul la un şold de dinapoi. Cum piciorul atins nu era frânt, înseamnă că vânatul meu căzuse de la un singur haliciu, care, atingându-i creierul mic, îi paralizase fuga şi-i provocase danţul fantastic“[14]. Răpunerea celui dintâi iepure a constituit, după cum se vede, o probă grea şi dramatică, dacă ţinem seama de gabaritul animalului şi de faptul că lovitura puştii nu a fost una măiastră, ci doar un capriciu al Fortunei. După o asemenea biruinţă, probabil că ideea consumării adversarului i s-a părut „nimrodului” lipsită de demnitate, aşa că a trimis vânatul cuconului Alecu, la Paşcani. Răvaşul de mulţumire al acestuia e un adevărat certificat de atestare a consacrării cinegetice: „Văd că am băiat vânător (…); aşa iepure mare n-am văzut de când sunt şi trebuie să-ţi închipui că am vânat şi eu destul în viaţa mea. De asemenea mă mir că aşa dihanie cât un berbecuţ a putut cădea dintr-un singur halici. Îmi spui că te-ai luptat cu dânsul; maică-ta se tânguia şi suspina că ţi-a fost viaţa în primejdie. În orice caz e un iepure pe care un vânător nu-l împuşcă decât o dată în viaţă. Aşijderea te vestesc că nu ţi se va mai repeta nici lovitura. Dacă n-aş fi văzut cu ochii mei şi iepuroi şi lovitură, aş fi crezut că e o întâmplare scoasă din cărţile pe care le ceteşti. Iar dacă admiteam că e o scornitură a ta, asta era şi mai bună dovadă că eşti vrednic ucenic al înaintaşilor tăi“[15].
Până la sfârşitul vacanţei, palmaresul entuziastului vânător nu s-a mai îmbogăţit însă cu nici o ispravă memorabilă; poate şi din pricină că, terminând alicele, a fost nevoit să folosească „zburături din plumb de la nişte cartuşe de armă Martini“, făcute după metoda lui moş Vasile, fratele mamei. Aşadar, nici raţele „babane“, nici lişiţele, socotite cu dispreţ „vânat ţigănesc“, nu i-au îngreuiat tolba; doar o providenţială ştiucă, frumoasă, cât braţul de lungă, găsită încă vie pe mal după avântul unui atac greşit calculat…
Fără tutela unui maestru, discipolului nu-i rămânea decât să experimenteze şi să se instruiască pe cont propriu: „(…) am cercetat (…) lumea lui Dumnezeu şi am cunoscut-o în frumuseţile ei fără moarte şi necontenit înoite (…). În vacanţele aceleiaşi epoci a pus definitiv stăpânire pe mine şi vânătoarea“[16]. Explorând îndeosebi acea adevărată terra incognita, mereu schimbătoare, din luncile inundabile ale Siretului, vânătorul în vârstă de numai paisprezece ani îşi descoperea o „atitudine nouă de uimire în faţa fenomenelor vieţii, de atenţie faţă de ceea ce e o minune necontenit schimbătoare“[17], atitudine provocată de expediţiile halieutice şi „cinegetice interminabile“, săvârşite adesea cu preţul neglijării îndatoririlor şcolare: „Luasem năravul, pe care nu mi-l puteau birui, de a mă refugia la baltă şi în zile când s-ar fi cuvenit să fiu la gimnaziu“[18].
Data de 27 martie 1894 – poate că nu întâmplător a treia zi după Buna-Vestire! – se numără printre puţinele repere biografice pe care M. Sadoveanu şi le va reaminti cu precizie din perioada uceniciei sale „într-o breaslă veche“. Acea zi „are o importanţă deosebit de mare pentru mine, deoarece un băieţandru, al cărui nume este ş-al meu, ieşea întăia oară cu puşca în luncile Siretului. Se pare că eram eu însumi; fără îndoială însă că era cu totul altcineva. Copilul de odinioară nu mai este de mult. Îi păstrez numai de mine înregistrate imaginile, ca-n mormântul unul album. Din cele multe ale fiinţei aceluia mi-a rămas transmis intact mai ales instinctul acela, care-l scotea aproape inconştient, din îngrămădirea unui târguşor spre lumina de primăvară a câmpiei şi spre luncile Siretului. (…) Băieţandrul purta puşca-n spate şi torba la şold, aşa cum băgase de samă că fac vânătorii cei bătrâni“[19]. Din acel „ţărm de visuri“ către care năzuia, „se întorceau de multe ori la marginea târgului vânători bărboşi, care vorbeau de vulpi şi lupi, iepuri şi vidre, sitari şi raţe“ (ibidem, p. 23). Printre regulile nescrise ale uceniciei se numără şi imitarea, conştientă sau nu, a celor deja consacraţi. Iniţierea are un vădit caracter mimetic, de la formă (vestimentaţie, gesturi), atent studiată, până la fond (trăiri, deprinderi), având ca prim semn al conştientizării apartenenţei la o altă familie sentimentul detaşării, al ruperii de convenţiile sociale: „În afară de aceste imagini şi ecouri, împletite cu bucuria tinereţii, în sufletul lui nu mai era nimic. Toate legăturile cu lumea dispăruseră. (…) Din adâncurile subconştientului un fior necontenit tremura către suprafaţă. Toată fiinţa lui era liberă şi atentă. Atentă vânătoreşte, – deşi expediţia aceasta era întâia, deşi ochii lui nu văzuseră încă vânatul viu“[20]. Întâlnirea cu alţi semeni declanşează mecanismul instinctiv de negare a calităţii de novice şi de mimare a omniscienţei cinegetice, reflex tipic al dorinţei juvenile de a arde etapele către maturizare. De pildă, în preajma lui Alecu şi Coca, „feciorii unui proprietar din împrejurimi“ – vânători şi ei, întâlniţi întâmplător în luncile Siretului –, ucenicul consimte cu nonşalanţă să tragă din prima ţigară din viaţa lui „ca un vechi fumător“, numără în gând sitarii imaginari pe care îi împuşcase până atunci şi îşi inventează posesia asupra unui seter (rasă de câini prepelicari pontatori), „fără să bănuiască nici o clipă că tovarăşii lui ar putea fi în aceeaşi situaţie faţă de dânsul“[21]. Pe când îşi dorea cu ardoare „o împuşcătură miraculoasă“, menită să-l ridice din „nemernicia lui“, un stol de raţe se lăsă pe apa din preajmă, dintre care, „cu bucurie înfricoşată“, ucenicul constată că a doborât două. Episodul recuperării acestora va fi rememorat de M. Sadoveanu şi cu alte prilejuri, ca încă o treaptă urcată pe scara consacrării cinegetice.
În acel creuzet misterios al iniţierii cinegetice se omogenizau, încă de pe atunci, în ipostazele lor instinctuale, „poezia naturii şi spiritul pandur“, pe care Mihail Ralea avea să le socotească printre elementele primare definitorii ale literaturii sadoveniene. Amândouă au furnizat misterul şi dramatismul atât de necesare încărcării firului epic cu substanţă metafizică: „Începutul acestei pasiuni are întotdeauna ceva dramatic. Îmi aduc aminte că aveam mai puţin de cincisprezece ani când am ieşit, într-o primăvară, cu puşca, spre revărsările de apă ale Siretului, la Paşcani. Am dat, dincolo de calea ferată care merge spre Roman, de o baltă nouă. Dezgheţ deasupra, gheaţă dedesubt, şi un luciu de apă în câmpie, în lungul căii ferate, pe distanţă de câţiva kilometri. În fulgerările soarelui pe undele verzi, am văzut în depărtare raţe. Erau, desigur, sălbatice; primele care îmi apăreau. M-am îndreptat spre ele direct, răscolind valuri până la genunchi. Când m-am apropiat, s-au ridicat în zbor şi s-au aşezat mai departe. Le-am urmărit şi în popasul lor nou. S-au ridicat iar şi-au făcut un ocol înalt pe sus, cătră partea de baltă de unde pornisem. M-am întors cu aceeaşi pasiune către locul dintâi, pe podul de stâncă şi prin dezgheţ, fără să ţin seama că, de mult, cizmele îmi erau pline de apă şi că gleznele mele deveniseră sloi. Prima raţă am împuşcat-o în acest sezon la 27 Martie, pe un braţ vechi al Siretului – adică pe un sireţel – la adânc. Abia trecuse zăporul. M-am dus înnot, să scot captura mea extraordinară şi nepreţuită. Nici cu cârdul de raţe, nici cu înnotul meu în Martie nu mi s-a întâmplat nimic; n-am avut nici măcar guturai; dovadă că pasiunea mea venea dintr-un veac mai vechi, când oamenii se puteau lipsi de medicină (s.n., G.C.). Poate fi şi o altă explicaţie. Şi-n prima, şi într-a doua împrejurare, nu m-am oprit ca să examinez şi să admir starea în care mă aflam, nici nu reflectam că ar fi cu putinţă să mi se întâmple ceva neplăcut: mă simţeam purtat înainte, nebiruit, tot înainte, cătră aburii râului, cătră viziunile de vis, cătră luncile misterioase, cătră zborurile sălbăticiunilor aripate venite de cătră sud şi întorcându-se la patria primitivă, în dezgheţurile polului nordic. Ochii trebuiau să vadă, nervii să tremure; nu era timp pentru guturai şi pneumonie. Atât e de adevărat că omul însuşi e o putere elementară“[22]. Consumate într-un timp nedefinit cu precizie, experienţele vânătoreşti din anii de ucenicie se aglutinează pe principiul consonanţei cu lipsa de contur a vremurilor imemoriale, primitive, din zorii omenirii: „De atunci, de la malul Moldovei şi al Siretului, fiinţa mea întreagă se armoniza cu cerul, cu apele, cu toate peisagiile. Învăţătura mea era că lăsăm să pătrundă în mine taina tuturor acestor lucruri nouă. Poposeam la un izvor, mă odihneam pe o brazdă de fân, intra în mine puterea vieţii nemuritoare; eram fericit şi inconştient ca însăşi creaţia“[23].
Misterul iniţiatic al convoaielor de păsări migratoare – „sălbăticiuni cu aripi puternice şi neostenite“ – aduce mai aproape de înţelegerea novicelui ecoul ritmurilor cosmice care guvernează întreaga lume vie: „Gheorghe Baciu ţiganul m-a încredinţat că vin de la căpătăile lumii, unde-i coada peştelui celui mare pe care stă pământul“[24]. Acest Gheorghe Baciu poartă, ca şi Moş Pricope-Şeptelici, o taină; în cazul său, una cu substrat erotico-cinegetic şi, în alt registru, eroic, în spiritul credinţei lui Platon că singură vânătoarea aprinde în om zeiescul dar al bărbăţiei. Personajul era „o prelungire a autorităţii“ în târguşorul Paşcanilor, fiind însărcinat să bată darabana şi să popularizeze prin viu grai ordonanţele stăpânirii. În plus, „era şi puşcaş“, iar faptul că se recomanda „grozav vânător“ îl făcea şi mai fascinant: „Crescusem în admiraţia lui Baciu, şi ajunsesem băeţandru de doisprezece ani. Îndrăznisem şi eu a-mi întinde recunoaşterile până-n coturile şi huceagurile Siretului. Ba supt haliciurile puştii mele căzuseră chiar câteva raţe. Aş fi voit însă să am tovarăş pe Baciu“[25]. Junele şi-a văzut îndeplinită dorinţa, cu preţul prafului de puşcă, alicelor şi capselor de care „idolul“ său ducea lipsă şi, pe deasupra, al tutunului pentru lulea. Pentru „domnişorul“ doritor de tovărăşie vânătorească şi de istorisiri neobişnuite, acest din urmă articol avea să joace, multă vreme, un rol hotărâtor în câştigarea bunăvoinţei vreunui sfetnic sărman şi „năcăjit pe lumea asta“. Deţinător al unei ruginituri „numai cu o ţeavă, şi, ca-n poveştile cu puşcaşii, legată cu sârmă“[26], Gheorghe Baciu se va arăta concesiv faţă de arma nouă, cu două ţevi, a tânărului său ortac („E bună şi-a dumitale…“), pentru ca, mai apoi, la balta lui Brumă din lunca Siretului, să se fâstâcească la vederea raţelor şi să le rateze lamentabil. Semnificaţia episodului este antologică: în pofida relatării unor isprăvi memorabile din război, „săracu Baciu, clipă de clipă, scădea din mărirea lui. Căzuse jos de pe catalige“[27]; în final, „făptura crainicului devenise deodată neînsemnată, ca şi rugina lui“[28]… După un timp, vizita moşului Mitache, colonel de infanterie şi „vânător mare“, produse nepotului o nouă răsturnare a imaginii lui Gheorghe Baciu, care – potrivit ofiţerului – îşi primejduise viaţa, în luptele de la Griviţa, pentru a apăra drapelul. Pe fondul remuşcărilor, „figura lui Baciu se luminase deodată închipuirii mele“[29]. Dar adevărata „tristeţă“ sau „taină“ a lui Gheorghe Baciu era alta; o dezvălui însuşi mai tânărului său tovarăş, după ce acesta doborâse, sub privirile lui, o raţă: în tinereţe, avusese o mare iubire, pe nume Răduca, fiica judelui Zailic. Cei doi îndrăgostiţi obişnuiau să meargă împreună la baltă; când flăcăul împuşca vreo pasăre, fata îşi ridica fustele roşii, intra în apă şi o recupera. Răduca a murit pe când Gheorghe Baciu lupta pe front. De atunci, mărturisi el, „n-o mai pot scoate la capăt cu puşca. Nu mai trage vânatul la ea“[30].
Sugestia metafizică indusă pe structura clasică a motivului vânătorii nupţiale – ca influenţă erotico-cinegetică şi ca transfer de identitate sălbăticiune-om – nu este singulară în opera lui M. Sadoveanu. De pildă, episodul unei „vânători de noapte“, la vidre, capătă semnificaţii mai largi, prin sugerarea unei simetrii între respectivul mustelid, ca pretext cinegetic, şi femeie: „fără să-mi dau seama poate, un alt simţimânt de curiozitate, pentru nevasta lui Iohan, mă aducea la moară“[31]. Domnu’ Iohan, „mare meşter vânător“ şi stăpânul morii celei negre din Ponor, era „un om mărunt şi spătos, cu barba şi mustăţile rare şi cărunte, cu nas turtit şi ochii mititei de Calmuc. Avea în înfăţişare ceva aspru, crud şi şiret“[32]. Toate aceste atribute de fiinţă primară, manifestate adesea cu violenţă faţă de Maria, nevasta lui, au preschimbat femeia frumoasă, bine făcută, cu „părul roşu şi ochii neobişnuit de negri, ca două picături de păcură“[33], într-o făptură cu sufletul strivit. La fel de sălbatic avea să reacţioneze morarul şi faţă de vidra ce se zvârcolea spasmodic pe zăpadă, fulgerată, în noaptea senină, de armele celor doi vânători – „Iohan îi sfârşi viaţa cu patul puştii şi cu călcăiul potcovit în fier. Se năpustise asupra ei ca într-o mânie şi la lumina lunei obrazu-i era încreţit şi gura parcă rânjea. Zisei fără voie, cu mustrare: «De ce-o zdrobeşti aşa, domnule Iohan?»[34]… La moară, în odaia ce-i fusese pregătită, oaspetele rămase o vreme de veghe lângă sobă, la lumina focului în care i se păru deodată că o vede „pe femeia cu părul roşu şi cu ochii iuţi zvârcolindu-se călcată în picioare şi lovită de potcoava lui Iohan; şi mişcările ei şi părul aprins aveau mişcările şi lucirile vidrei (s.n., G.C.) căzute pe gheaţa iazului“[35]. Curând, vedenia chiar deveni realitate, când femeia, cu mişcări de sălbăticiune, se prelinse ca o umbră în odaie: „De mine se alătură tremurând, parcă tot trupu-i cald râdea; şi aveam plăcerea şi simţirea că răzbun pe sărmana vidră ucisă şi zdrobită de călcăiul Calmucului“[36].
Hălăduielile din adolescenţă au stat sub semnul „bulimiei” cinegetice mărturisite. „Foamea puştii” defineşte dorinţa ireprimabilă a începătorului de a supune sălbăticiunile. Acest sentiment al omnipotenţei reprezintă, în evoluţia individului, un reflex întârziat al momentului în care specia, folosindu-se de arme făurite, a devenit conştientă de ascendentul său asupra celorlalte vietăţi: „Tresare în mine, cu sălbăticie şi nestăpânit, ritmul pasionat al inimii. Îmi pregătesc arma cu fierbinte încordare şi c-un singur sentiment stăpânitor. Căci a rămas la mal, la ţărmul lumii oamenilor, o parte din fiinţa mea – ceea ce mă face să fiu omul de toate zilele al obştii ş-al veacului. Şi celălalt, omul cel depărtat şi dedemult, cufundat şi stăpânit sub întuneric, s-a eliberat, şi pentru el pulsează inima altfel şi-mi svâcneşte sângele-n ochi. Acest om nu trăieşte decât clipele de faţă, c-un singur scop”[37]. Numai cine e cu totul străin de pasiunea cinegetică nu poate surprinde resorturile acestei regresiuni comportamentale şi senzitive a omului, în timpul vânătorii. Trecerea timpului aduce cu sine experienţa, rafinamentul şi stăpânirea trăirilor, din a căror decantare artistul poate elibera emoţia estetică: „Mai cu seamă după război am întrebuinţat această falsă vânătoare şi acest fals pescuit (s.n., G.C.), ca să cunosc cum vorbesc fraţii mei de pretutindeni”[38]. Indubitabil, vânătoarea nu înseamnă doar iniţiere, ci şi mijloc de cunoaştere.
Lipsa de experienţă nu devine o piedică pe drumul consacrării. Amintindu-şi cu umor de primii paşi ai necontenitei sale iniţieri vânătoreşti, scriitorul defineşte, de fapt, pasiunea ca impuls al subconştientului afirmat cu tenacitate: „Raţa sălbatică era pe-atunci idealul meu cinegetic şi aveam despre ea păreri foarte ciudate. Mai întâi eram încredinţat că mă pot prezenta în marginea luncii şi-n faţa bălţii cu puşca întinsă şi raţele mă vor privi fără bănuială, ba chiar cu simpatie şi-mi vor îngădui să mă apropii cât îmi va plăcea. Făceam aşa fără îndoială, – şi întregul stol, la măcăitul grav al răţoilor, se ridica din baltă bătând năprasnic din aripi şi se înălţa pe undele văzduhului. Făcând ocoluri mari, depărtându-se şi iar venind, deodată se lăsau la altă luncă şi la altă baltă. Tot timpul zborului lor stăteam încremenit, cu ochii în cer, cu inima bătând de nădejde. Cum îşi înclinau zborul, porneam cu o nouă însufleţire, călcam prin smârcuri, treceam prin desişuri de scai voiniceşti şi iar mă înfăţişam cu puşca întinsă, într-un cotlon tainic, unde lucea o apă neagră în umbră de ariniş”[39]. Ridicarea intempestivă, dintre tufe de lozie, a unui „cap bărbos grozav de supărat” reteză entuziasmul copilului neexperimentat, „ieşit cam fără voia mamei cu puşca de-acasă”, în acel echinocţiu de primăvară, pe luncile Siretului: „Apoi bine, măi Ţâncule, aşa se vânează răţele?”[40]… Acest vânător bărbos şi cu ochi albaştri, îmbrăcat în straie de târgoveţ „cârpite şi pline de pete mari de unsoare lustruită”, se numea Iohan şi era maşinist de treierătoare. În virtutea unei tradiţionale solidarităţi de breaslă, va uita supărarea de-o clipă şi-şi va pofti mai tânărul ortac alături, pentru a-i da „cea dintâi lecţie de vânătoare” şi a-şi împărţi cu el merindele: pâine de secară cu unt de capră roşie şi usturoi verde. Noul maestru, care împuşcase deja cinci-şase raţe în ziua aceea, arătă bunăvoinţă neaşteptatului învăţăcel şi „începu cu o voce rară să-mi lămurească ce fel de dihanie spărioasă-i raţa, cum trebuie să te apropii de ea, unde trebuie s-o aştepţi la pândă. Îmi vorbi apoi şi despre feluritele soiuri de raţe sălbatice, de la cele mai mititele şi iuţi ca rândunelele, care trăiesc la vadurile Moldovei, până la gotce şi alte soiuri mari şi rare care vin numai primăvara de prin depărtate smârcuri, cine ştie de unde, de la marginile lumii”[41]…
Pe Balta Arinilor, înainte de venirea raţelor, din care focurile pereche ale „nimrozilor” aveau să dijmuiască două –, poposise un mesager misterios: „un cocostârc ciudat cu penele de culoarea mărilor, cu pliscul lung, fin şi ascuţit”[42]. Şi, în acele clipe de „linişte, taină şi tristeţe”, maşinistul îşi aduse aminte că mai văzuse această pasăre străină, tot pe malurile Siretului, cu treizeci de ani în urmă, când era abia venit aici, în ţară, şi avea „o prietenie c-o fată de pădurar (…) care a murit demult tare”[43]… Strania apariţie a cocostârcului albastru aruncă o lumină metafizică asupra naraţiunii definite, până atunci, prin realismul memorialisticii. Acea iubire veche, tragic curmată – al cărei tainic ecou pare să fi fost exoticul sol înaripat –, îşi găseşte corespondent în mistuirea sub umbra arinilor, „ca pe-o poartă de-ntuneric”, a celor cinci gâşte sălbatice căzute „ca din cer în ghiol”, cu neputinţă de împuşcat…
Convingerea lui M. Sadoveanu este că aspectele aparent nesemnificative ale vieţii ascund adesea un izvor al miracolelor. Prin conducerea pe un făgaş epic bine calculat, el le ridică din anodin, dându-le, la un moment dat, un brânci metafizic şi salvându-le astfel de la anonimat. Această poezie a lucrurilor simple, îndelung exersată, ia naştere în urma unui impuls care imprimă naraţiunii mişcarea într-o direcţie neaşteptată. După propriile-i mărturisiri, în tinereţe a reluat „subiecte de nimic”, iniţial abandonate, pentru a-şi confirma sieşi, dar şi pentru a dovedi prietenilor faptul că „important în artă nu-i atât subiectul, cât forma”[44] şi că „frumoase şi interesante nu sunt întâmplările în sine (…), ci cuvintele sunt totul”[45].
Dincolo de „fiorul din adâncuri” al vânătorii, cu tot ce înseamnă ea – tradiţie, aventură, poezie, neprevăzut, confruntare, cunoaştere… –, scriitorul a descoperit un model de adaptare în plan estetic a spiritului său regresiv. O traducere a naturii lui stihinice, elementare, este cinegetica; o alta – literatura. Ambele respectă, în linii mari, un scenariu asemănător. De pildă, două dintre metodele de vânătoare consacrate sunt pânda şi dibuitul, urmate de vânătoarea propriu-zisă şi, în final, de focul la lumina căruia se ospătează şi tăifăsuiesc participanţii. Pe acelaşi schelet sunt edificate şi construcţiile epice sadoveniene: subiectul, pândit sau căutat, se dezvoltă narativ, acumulând energia necesară „saltului” metafizic din final, menit să plaseze pe o orbită surprinzătoare şi misterioasă o incursiune ce putea fi socotită până atunci fără perspective. Cu adevărat, la M. Sadoveanu, finis coronat opus! Acest moment mistic, rezultat al unei alchimii literare oculte, corespunde, pe tărâm cinegetic, ospăţului ritual din jurul focului, odinioară sacru. Ceea ce, în practica vânătorească, şi-a estompat, cu timpul, substratul magic în favoarea pitorescului, în opera lui M. Sadoveanu şi-a regăsit rădăcinile şi forţa mesajului ezoteric originar.
Din galeria primilor maeştri de vânătoare a lui M. Sadoveanu nu poate lipsi moş Nechita Puşcaşu, personaj charismatic, din stirpea celor veniţi „de demult şi de departe“, simpli şi gravi ca însăşi natura sălbatică. Bătrânul avea obrazul trudit, barbă ţăpoasă şi căruntă şi ochi vii şi nestatornici ca apa; purta căciulă roşcată şi suman vechi, geantă din blană de viezure şi puşcă c-o ţavă; ştia istorisiri, în schimbul cărora se încredinţa că va primi un pac de tutun, troc a cărui semnificaţie se regăseşte în magia Şeherezadei. Şi, cum „poveştile de vânătoare sunt de la Dumnezeu“, ucenicul, aflat în al doilea an de practică pe tărâm cinegetic, simţea nevoia să-şi compenseze puţinele biruinţe cu învăţăminte şi observaţii personale. Acum elev la gimnaziul „Alecu Donici“ din Fălticeni, el trecea „plin de o nobilă şi tristă resemnare“ prin orele de matematică ale domnului Ciolac, cu gândul la vânătoare şi la poveţele noului său mentor. Era tot mai convins că eşecurile lui la sitari – păsări „străine cu cioc lung şi ochi spărios“ –, prepeliţe, cristei sau potârnichi se explică prin lipsa unui prepelicar destoinic. De aceea, îşi stabili ca prim obiectiv „să capete ori să fure de undeva“ unul: Moş-Nechita Puşcaşu îi transmisese „chiar credinţa că numai cânii de furat sunt cu noroc la vânat“[46]. Fără îndoială că iniţierea novicelui dădea primele roade, de vreme ce, descoperind necesitatea camaradului patruped, tânărul confirma, prin deducţie, faptul că, etimologic, cinegetica îi datorează lui Xenofon înţelesul de artă a conducerii câinilor la răpunerea fiarelor.
Asigurându-se, cu coada ochiului, că nu-i va lipsi nici de această dată tabacul cel bun pentru lulea, moş-Nechita a ţinut să-şi reconfirme utilitatea: „un puşcaş tânăr trebuie totdeauna să margă sub aripa unuia bătrân“[47]… Iar faptul că nu s-a entuziasmat de isprava învăţăcelui care împuşcase, cu un an în urmă, două raţe dintr-un foc şi le recuperase apoi înot din apa Siretului îi va folosi şi scriitorului de mai târziu: numai întâmplările „rare şi într-adevăr de necrezut (…) sunt vrednice de povestit; trebuiesc însă în chip anumit argumentate şi puse într-o lumină deosebită – aşa cum făcea şi moş-Nechita când îi debita câte-o istorisire de demult. Deşi erau fapte de necrezut, băiatul le credea pe toate“, ascultându-le „în tăcere şi cu respect“[48].
La Balta lui Crupă, aşteptarea unor raţe iluzorii instaurează acea atmosferă tulburătoare de Halimá, asimilată sadovenian, ca structură, prin inserţie sau povestire în ramă. Vânătoarea concretă devine pretext pentru metafizica vânătorii. Moş-Nechita, într-o tinereţe imemorială pădurar al boierului Iorgu, la Hangu, se transformă în mesager al trecutului ca martor al unei păţanii extraordinare: în timpul unei vânători la care fusese invitat şi un misterios prinţ indian, din ţara lui Por-Împărat, moş-Calistru, nânaşul lui Nechita Puşcaşu, a izbutit să răpună cu cuţitul un urs teribil, după ce i-a redirecţionat agresivitatea către cojocul aruncat în faţă.
Mediul acvatic – sorginte a vieţii, habitat al unui amplu evantai faunistic şi, totodată, poartă spre un tărâm misterios – a exercitat o fascinaţie aproape religioasă asupra lui M. Sadoveanu. La Balta lui Crupă, gestul simplu al tânărului de a-şi potoli setea îngenunchind lângă izvor capătă dimensiuni axiologice. El exprimă deopotrivă cuminecare, încorporare a energiilor telurice vitale şi afirmare a crezului artistic: „Apa era destul de aproape, la un budăi de scorbură, sub malul vechi. Îngenunchind ca să bea, îşi văzu în unda limpede imaginea tânără, apoi ochii îi rămaseră aţintiţi asupra izvoarelor care tresăreau şi palpitau în fund, fără hodină, suflând şi frământând nisipuri alburii. Apa era rece şi uşoară şi-i trecu în sânge ca o băutură nouă şi necunoscută (s.n., G.C.), înveselindu-l. – Se înălţă în genunchi, privind cerul şi singurătatea, lunca şi apa neagră unde trebuiau să vie în amurg raţele, – apoi iar se închină asupra izvorului (s.n., G.C.) şi bău prelung. «E un izvor ca cele despre care se spune în poveste…» gândi el şi se duse râzând la coliba bătrânului“[49].
Botezul este prima dintre cele şapte taine prin care creştinului i se transmite harul divin. Interesant, şi nu numai din punct de vedere biografic, este că M. Sadoveanu a fost botezat de două ori: prima dată catolic, datorită prieteniei tatălui său (care, de altfel, „manifesta antipatie faţă de «formele» religiei“) cu preotul de această confesiune din Paşcani, iar apoi ortodox, în urma unui gest „revoluţionar“ al Profirei Ursachi: „O singură data mama avusese faţă de dumnealui câştig de cauză – când mă dusese la ţară şi mă botezase acolo după datină“[50]. Se poate presupune că semnificaţia dublului botez este mult mai profundă. Acesta a refăcut, la nivelul individului, armonia creştinismului pre-schismatic, imprimată, pentru tot restul vieţii lui M. Sadoveanu, ca dominantă spirituală regresivă. Din nou, ontogenia repetă filogenia. Aşadar, în acest creuzet ezoteric îşi au sorgintea şi paseismul său funciar (prin interesul pentru izvoare, ca radiestezie estetică), şi dualismul celor două pasiuni atavice, vânătoarea şi pescuitul, ca modalităţi de explorare a „împărăţiei apelor“. Episodul va mai fi evocat, cu amănunte suplimentare, şi cu alt prilej: „Tatăl meu, advocatul Alexandru Sadoveanu, era fiul veacului său, indiferent faţă de religie. Aşa de indiferent încât, fiind prietin cu preotul catolic de la gara Paşcani, a găsit de cuviinţă să mă boteze după rânduiala romană. Naşii mei au fost Vicente şi Carolina Savicki. Dar mama mea rămăsese fiica neamului său, şi, având visuri mâhnite şi ameninţătoare, m-a furat de acasă împreună cu bunica Anghelina şi amândouă m-au dus la ţară, unde m-au botezat ortodox în biserica răzăşilor de la Miteşti, preot fiind părintele Ciotică (cel din Şoimii, din vremea lui Petrea-Vodă Şchiopul) şi nănaş Teodor Cicea (cel din Rătăcirea lui cuconu Toderaş). Deci am fost de la început un creştin binecuvântat cu îndoit botez“[51]…
Despre „vânătoarea de peşte“ şi despre „vânătorul cu undiţa“ M. Sadoveanu a scris ca „un ahotnic aprig“. Pe atunci, pescuitul era socotit „îndeletnicirea ţiganilor ş-a derbedeilor“[52]. Ca şi în vânătoare, ucenicia în ale pescuitului şi-a petrecut-o în tovărăşia câte „unui om trist, bărbos şi sărac“[53] – când l-a văzut în apă pe împăratul peştilor, cu solzii de aur – sau alături de sălbatici cu haine „numai flenduri şi borte“[54], oameni care „nu se puteau diferenţia decât după vrednicie“[55].
Afirmând că „pescarul e şi el un vânător“[56], scriitorul are convingerea că farmecul unditului stă „în despărţirea desăvârşită de lume. (…). Grijile, preocupările, supărările şi durerile adorm. Te-ai apropiat de natura eternă“[57], ceea ce devine „o plăcere pe care oamenii serioşi n-o vor înţelege niciodată. Dealtminteri aceste pagini nici nu sunt scrise pentru dânşii“[58]. Meditaţia pe tema misterului cinegetic şi halieutic este antologică: „Pasiunea vânatului şi a pescuitului ne vine de departe şi de demult – aşa de departe şi aşa de demult încât, cugetând, simt un aspru fior. Vine dintr-o epocă obscură şi eroică, când tot ce au astăzi oamenii era numai o intenţie în ochii, în mintea şi-n braţul primilor luptători. (…) De-acolo mi-a venit fiorul fără moarte. L-am simţit fără să-mi dau seama, în faţa naturii primitive, având în mână o armă. L-am simţit aruncând pentru întâia oară o undiţă în apa Şomuzului“[59].
Încă de la vremea aceea, oamenii „se depărtaseră de natură şi de îndeletnicirile ei primitive. Plugari, păstori sau orăşeni – în ochii niciunuia nu se mai oglindeau râul şi pădurea veacurilor dintăi“[60].
M. Sadoveanu a descoperit pasiunea „fără fund şi fără frâu“ a pescuitului „între oameni sălbatici“, fie navigând cu ciobaca pe Iazul-Călugărului, fie undind de pe malul Şomuzului, la opustul dintre Iazul Botoşanilor şi cel din Ţarna, în ghiolul Şoldăneştilor sau în iazul Ciorsacilor. Însă toate aceste repere lacustre ale copilăriei aveau să pălească în faţa raiului de la Nada-Florilor, tărâm misterios, cu nume edenic, accesibil exclusiv iniţiaţilor. Ca şi lui Culi din „Ochi de urs“, junelui pescar îi este rezervată o nocturnă „rătăcire labirintică“[61]. Pe acest traseu tenebros şi totuşi ademenitor prin voluptatea depăşirii obstacolelor, probe de iniţiere sunt chiar confruntările cu întunericul şi tainicele sonuri ale vieţii de noapte în împărăţia apelor. Cea din urmă vamă a fost Groapa Mânzului, confundată cu un loc de trecere prin stuf. Când apa i-a ajuns novicelui până sub bărbie, a apărut ca din senin Culai, flăcăiaşul zburlit şi cu straie zdrenţuite, întruchipare providenţială a călăuzei către tainicul ostrov, liman al avatarurilor. Aici, va descoperi amoralitatea pescuitului „ca strămoşul cel de demult“[62], dezbrăcat, până la uscarea hainelor întinse la soare. Episodul nu a surprins nicicum asistenţa, alcătuită din Culai, moş-Spânu – „spânatec şi uscat“ –, moş-Hau şi lelea-Ileana, o femeie „cu tufe de păr în jurul buzelor ş-o voce deosebit de groasă“[63].
În compania acestor „pierde-vară“ pitoreşti, „domnişorul“ a avut revelaţia pescuitului ca vehicul al evadării din angrenajul convenţiilor instaurate de lumea civilizată. Cu undiţa în mână, era „fericit ca salcia ori ca papura“[64]. „Departe de oameni şi de vremurile nouă“[65], prinzând peşti de toate soiurile, printre care şi cel mai mare costrăş (biban) pe care îl văzuse vreodată, a trăit experienţa ieşirii din timp: „în încordarea şi atenţia mea timpul n-avea noimă şi fiinţă“[66]. Ca şi în „Ochi de urs“, oprirea ceasornicului indică depăşirea unui alt moment de pe parcursul iniţierii şi cantonarea într-o nouă dimensiune. Insinuându-se prin doar câteva picături în interiorul ceasului, apa vrăjită a Nadei-Florilor reduce la condiţia de „podoabă zadarnică“ fragilul instrument. Percepţia măsurării timpului altfel decât după ritmurile naturii îl face pe moş-Hau să dispreţuiască această „drăcărie nemţească“. Pentru a-l aduce la nivelul său de înţelegere, el ridică ornicul la rang de fiinţă, învestindu-l cu toate atributele unei sălbăticiuni de baltă, care „uneori emigrează şi alteori se preface moartă“[67]. Evaziunea temporală ia sfârşit prin recuperarea „transfugului“ de către mediul social originar: vraja libertăţii se rupe la gândul întoarcerii acasă, moment al revenirii în timp, când mecanismul ceasului începe să funcţioneze din nou.
Ritualul acceptării în societatea arhaică a Nadei-Florilor îi impune neofitului să recunoască primatul simplicităţii existenţei, individuale şi colective, după model natural; de aceea, nici nuditatea, dacă e necesară, nu scandalizează, aici, pe nimeni (Naturalia non turpia sunt!). La M. Sadoveanu, civilizaţia arhaică nu este rudimentară, ci primordială, după cum „natura e pentru el o «epifanie» a misterului cosmic. Regresiunea spre elementar nu înseamnă un refugiu în sălbăticie, ci voinţa de a conserva esenţa unui anume tip de civilizaţie“[68]. Alături de insularii din ostrov, a bea apă cu trestia din fundul bălţii şi „a mânca cu mâinile“ înseamnă împărtăşanie, la fel ca şi participarea la marile spectacole ale stihiilor naturii. Ploaia, de pildă, este primită „cu un fel de bucurie şi desfătare, ca întreaga împrejurime“[69]. Pescarul însuşi învaţă să intre în rezonanţă cu fabulosul popor al bălţii: „Toate lighioanele ei de la adâncuri suiau în zigzaguri spre acele de fulgere ale ploii. Erau mii de crustacee de toate mărimile, neclasate încă de naturalişti, de colorile şi desenurile cele mai surprinzătoare. Erau peşti care treceau în şiraguri – grămădiri de linioare abia văzute; – alţii având formă şi punctul enorm al ochiului în mica lor transparenţă; alţii mai mărişori, puzderie care evolua cu instinctul primejdiei, fugind de umbra monstruoasă a costrăşilor, ori de gurile de balaur ale ştiucilor. În sfârşit peşti formaţi deplin – mari cât palma alţii mai mari, – ochene cu ochii cercuiţi roş, lini aurii, caraşi cu reflexe de argint vechi, crapi bătrâni cu solzii ruginiţi. Scoici deschise, melci de apă, lipitori şi şerpi, – întreaga faună, fără număr, fiica mâlului primordial, se frământa într-o monstruoasă bucurie, într-o neagră şi inconştientă bucurie (s.n., G.C.), sub tremurul ploii călduţe. Era bucuria vieţii şi a morţii şi a transformării necontenite“[70].
Din această exuberanţă a naturii dinamizate de energii cosmice copleşitoare, văzul fraged al copilului a înregistrat amănunte din care va compune, mai târziu, o lume fatalmente pierdută. Odată părăsită, ea a devenit tărâm mitic, mistic şi utopic, fiindcă civilizaţia ucide taina: „Societatea civilizată, reprezentată prin părinţii mei şi prin instituţiile de tortură care se numesc şcoli, m-a răpit brusc ostrovului şi locului fermecat care se chema Nada-Florilor. (…) Ostrovul de odinioară, peste ani, nu l-am mai regăsit“[71]. Avea să regăsească însă, mai târziu, starea de spirit a uceniciei în ale pescuitului, atât de necesară în definirea caracterului iniţiatic al acestei îndeletniciri preschimbate, cu timpul, ca şi vânătoarea, în pretext literar: „În anul al doilea al vieţii mele la gimnaziul «Alecu Donici», am început a cunoaşte «împărăţia apelor», răzleţindu-mă cătră iazurile cele mari ale Şomuzului, unde am avut meşteri învăţători întru ale pescuitului cu undiţa pe nişte oameni vrednici şi minunaţi, care însă, în viaţa obişnuită a orăşelului, se aflau a fi din cea din urmă categorie socială. Erau nişte simpli golani. Eu însă le-am păstrat intactă recunoştinţa şi stima mea, căci ei mi-au deschis ochii spre o lume încântată“[72].
Peste ani, scriitorul va aminti în aceleaşi însemnări autobiografice de tribulaţiile din anii de gimnaziu, la Fălticeni: după ce a părăsit gazda ce-i impunea „o disciplină severă“, în dauna vagabondărilor, s-a mutat în casa chitaristului Anghel Balica; pe acesta neinteresându-l „chestiile de învăţământ“, fermecătoarele „zile de iunie, cu zori dumnezeieşti la luciul plăviilor, au covârşit şi au anulat interesul meu pentru examenele de fine de an în 1895“[73]. Abandonarea părţilor de sus ale târgului şi aşezarea în preajma iazului, fără acceptul tatălui său, nu puteau avea decât consecinţe dramatice: „mă lăsam dus deocamdată de instinctul meu de primitiv. Am rămas repetent în clasa a treia a gimnaziului, după cum mărturisesc, vai, veacului meu cataloagele şcolii“[74]. Se va despărţi, inevitabil, şi de la această gazdă îngăduitoare, reluând pescuitul „c-o pasiune potolită“. Vag autocritic şi moralizator, omul aflat la vârsta senectuţii va cântări cu înţelepciune îngăduitoare nesăbuinţele adolescentului de altădată: „În răstimpul cât m-am lăsat robit în chip atât de ruşinos de meşteşugul undiţii, am cercetat, ca un simplu ţigan ori derbedeu, lumea lui Dumnezeu şi am cunoscut-o în frumuseţile ei fără moarte şi necontenit înoite“[75].
Preocuparea lui M. Sadoveanu pentru vânătoare şi pescuit a urmat un nou făgaş odată cu înscrierea, în anul 1897, la „Liceul Naţional“ din Iaşi, vechea Academie Mihăileană, unde învăţase şi tatăl său. Dincolo de fireasca acumulare a noţiunilor de bază din programa şcolară, a fost perioada lecturilor fundamentale, a publicării primelor încercări literare şi a camaraderiilor memorabile.
Anii de liceu şi i-a petrecut în atmosfera boemă a capitalei moldave, printre „poeţi anonimi şi publicişti“, fără să abandoneze însă vânătoarea şi pescuitul. Aceste preocupări aveau numeroase puncte de convergenţă. De pildă, pe Ioniţă Rovei, secretar şi mai apoi suplinitor de gimnaziu, l-a câştigat cu uşurinţă de partea artei cinegetice: „Dacă n-ai puşcă, poţi cumpăra una, dacă vrei; la urma urmei poţi împrumuta: îţi găsesc eu. Cartuşele le faci cu mine. Îţi pot da şi o geantă. Numai har îţi mai trebuie. În breasla asta, ca şi-ntr-a poeziei, fără chemare nu faci nimic (s.n., G.C.)“ [76].
O petrecere la Galata, la via lui Ropală, cu curcan fript, plăcinte şi vin roşu, în compania câtorva colegi de an terminal, i-a adus exmatricularea din liceu, pentru patruzeci şi cinci de zile. S-a refugiat la Paşcani şi apoi la Rădăşeni, în casa bătrânească a amicului său Nicuşor Beldiceanu, consumându-şi penitenţa – pe care a şi depăşit-o, în semn de frondă – la pescuit, „pe iazurile mari ale Şomuzului“.
La sugestia „cuconului Alecu“, a plecat la Bucureşti, pentru a urma cursurile Facultăţii de drept, dar s-a întors în anul următor şi s-a stabilit la Fălticeni. În acelaşi an 1901, s-a căsătorit cu Ecaterina Bâlu, sora fostului lui coleg de gimnaziu, Gheorghe, „înecat în iazul Călugărului, pe când se dusese înot să scoată o raţă sălbatică pe care o împuşcase de pe mal. Era bun înotător, dar s-a încâlcit în lianele lacului şi n-a mai putut ieşi. Mama şi fiica au rămas de izbelişte pe lume, c-o pensie infimă. Atunci am apărut eu, după cuvântul ce-mi dădusem, ca s-o fac fericită pe bălaia visurilor“[77].
S-ar putea spune că aici s-a încheiat perioada de bronz a iniţierii lui M. Sadoveanu în mânuirea condeiului, a puştii şi a undiţei. Vor urma epocile de argint şi de aur ale creaţiei sale literare şi, implicit, ale rafinării mijloacelor de transfigurare artistică a motivelor şi impresiilor de vânătoare şi pescuit. Pe măsura trecerii timpului şi a reluării unor teme sau subiecte de tinereţe, pentru modificarea detaliului şi schimbarea nuanţei de culoare şi de sunet – cum observa G. Călinescu –, vânătoarea (cu puşca sau cu undiţa) devine tot mai mult un corespondent liric al eruditei incursiuni pseudo-cinegetice a lui Al. I. Odobescu. La M. Sadoveanu, „expediţia cinegetică (şi pescărească) este în fond o expediţie în imaginaţie“[78]. Vânătoarea l-a subjugat pe M. Sadoveanu la vremea când, printr-o predispoziţie nativă ireprimabilă, începuse a se dori nu simplu spectator, ci părtaş la spectacolul, armonios şi stihinic, al naturii. Dorinţa de a răpune era atunci un mod de manifestare a instinctului de tânăr prădător, care, pentru că acţiona cu tenacitate şi cu o „aţâţare nemaipomenită“, îşi confirma şi îşi consolida poziţia în lanţul trofic, simţindu-se astfel integrat în structurile naturii sălbatice. Pe principiul vaselor comunicante, după depăşirea acestei etape iniţiatice şi consacrarea lui M. Sadoveanu pe tărâm literar, vânătoarea şi-a estompat rolul de furnizoare de izbânzi cinegetice, pentru a urmări, în mod compensator, puncte de sprijin pentru incursiunile în imaginaţie ale scriitorului. Fie şi numai pentru identificarea unora dintre sursele de inspiraţie artistică ale lui M. Sadoveanu, nu ar fi lipsită de interes reconstituirea, din certe repere autobiografice şi din memoriile răzleţe ale contemporanilor, a itinerarului său cinegetic, de-a lungul maturităţii şi senectuţii.
Isprăvindu-şi anii de ucenicie prin stabilirea în Fălticeni şi cumpărarea „unei minunate paragini de două hectare“ – unde şi-a ridicat într-o vară casa, a regenerat livada şi a deprins „rânduiala prisăcilor“ –, scriitorul şi-a „reluat umbletele, vânătoarea şi pescuitul“. Apariţia revistei „Viaţa Românească“ (1906), în al cărei prim număr e prezent cu nuvela „Pustiul“, devenind colaborator harnic şi fidel al publicaţiei, i-a dat lui M. Sadoveanu prilejul de a-şi înmulţi deplasările la Iaşi. Frecvenţa şi durata acestora au sporit simţitor, odată cu numirea sa în funcţia de director al „Teatrului Naţional“ (1910), la recomandarea lui C. Stere. Până în anul 1918, când s-a stabilit la Iaşi, cumpărând vila Neuschatz de pe Dealul Copoului (fostă reşedinţă a lui Mihail Kogălniceanu), M. Sadoveanu venea săptămânal în acest oraş „unde rămânea câteva zile, când se abătea pe la Viaţa Românească – fie să aducă vreo bucată, fie să stea la taclale cu prietenii din redacţie“[79]. Naveta era, fără îndoială cronofagă, iar „timpul pierdut de Sadoveanu cu voiajurile la Iaşi şi cu activitatea directorială – puţin rodnică din punct de vedere teatral – stârneşte în sufletul nostru un regret pentru paginile de literatură care n-au fost scrise de dânsul din pricina asta“[80]. Dar nu numai acestea erau preocupările care îl abăteau pe scriitor „cu ispita de la trebi“. Ca membru al societăţii exclusiviste „Cercul vânătorilor din Iaşi“, M. Sadoveanu avea să investească mult timp în statornica lui pasiune cinegetică, în compania câtorva camarazi de suflet – printre care se numărau George Topârceanu, Demostene Botez, Constantin Botez, Mihail Sevastos, Ion Botez, Mihai Pastia – din grupul „Vieţii Româneşti“. Cum „Cercul vânătorilor“, întemeiat de englezul William W. Ifould în martie 1904, nu admitea iniţial depăşirea numărului de treizeci de membri activi (din 1930, patruzeci), componenţa lui, selectă şi stabilă, exclude apariţiile fortuite, îndeobşte dezagreabile la vânătoare, ale străinilor de club. „Sediul societăţii era într-o casă cu etaj vis-a-vis de cofetăria Tufli, de unde începea şi strada Lăpuşneanu“[81]. La etajul clădirii se afla Jockey-Club.
Iarna, la vânătorile cu gonaci, M. Sadoveanu purta „o căciulă din vidră de culoare naturală, cu fundul plat, pantaloni golf cu jambiere tricotate, iar în picioare ciorapi de lână groşi (2-3 perechi) băgaţi direct în şoşoni marca «Tretorn», care se închideau în faţă cu o clapă metalică. Mâinile le ţinea într-un manşon îmblănit (tip Munisport din Bucureşti), atârnat de gât cu o cureluşă. În stand stătea pe scaunul lui de vânătoare“[82]… Statura robustă a scriitorului impresiona prin „construcţia uriaşă, ferecată în oţele, cartuşiere şi în curelării cu ţarţamuri“ (M. Sevastos, op. cit., p. 451).
Terenurile arendate de „Cercul vânătorilor“ în judeţele Iaşi şi Roman ţineau vânat mult şi variat. M. Sevastos îşi aminteşte cu nostalgie de miriştile şi porumbiştile de la Coarnele-Caprei, Popricani, Cucuteni şi Hârlău, de arăturile de la Bivolari, de ogoarele de la Ierbiceni, Focuri şi Dealu-Lung, de sitarii din pădurile Baroseştilor sau de gâştele de la Cristeşti.
Când vânau în împrejurimile Iaşilor, la Ciric sau la Aroneanu, se deplasau pe jos. Distanţele lungi le parcurgeau cu docarul, cotiugarul, trenul sau camionul: „Eu făceam de obicei rost de vehicul. Căpătam pentru o zi maşina doctorului Petre Cazacu sau vreun camion de la primărie. Într-o iarnă, dr. Cazacu ne dădu de la inspectoratul sanitar o camionetă neagră – probabil pentru transportul cadavrelor. Ne duserăm la Cucuteni – Sadoveanu, Costică Botez şi cu mine (…). Nici unul dintre noi nu câştigam atâta încât să ne putem permite luxul de a angaja un automobil de piaţă, chiar în comun. Ne mulţumeam cu un automobil de împrumut sau cu invitaţia unui prieten care avea maşină. Iar când rămâneam la propriile noastre forţe, călătoream în cotiugă“[83].
Deplasarea cu trenul către terenurile de vânătoare mai îndepărtate ajunsese, după război, o adevărată aventură: vagoanele, cu scânduri în loc de geamuri, erau mereu arhipline, mulţi călători găsindu-şi loc pe scară, pe tampoane sau chiar pe acoperiş. Adesea, vânătorii erau nevoiţi să circule cu mărfarele, în care se urcau din mersul trenului, „când locomotiva îşi încetinea viteza în gări. Alergam după tren. Întâi puneam puşca pe podeaua unui vagon, apoi luam câinele în braţe şi-l svârleam în marfar. În sfârşit, ne aruncam şi noi, ajutaţi de tovarăşi. Câteodată eram nevoiţi să sărim în gări din tren, cu puşca şi cu câinele – căutând să ne folosim de clipa când trenul îşi încetinea la maximum viteza. Aveam grijă de noi şi de câine – să nu ne taie trenul, şi de puşcă, – să n-o lovim de şine (odată, chiar am scăpat pe o şină puşca, îndoindu-i gura ţevii)“[84]. Întreprinderile riscante fac parte din biografia oricărui vânător, mai cu seamă la o vârstă îngăduitoare cu acele excese fizice asumate prin evadarea din conturul civilizaţiei. După cum se vede, nici lui M. Sadoveanu nu îi erau străine; le depăşea cu seninătate şi cu o bucurie aproape copilărească, justificându-şi porecla de „Cosma Răcoare“, dată de G. Ibrăileanu, „după numele unui erou al său, un om zdravăn, aprig la mânie“[85]. Fără îndoială că era preţuită şi savoarea agapelor de după vânătoare, unde, „deşi nu era vorbăreţ, Sadoveanu – într-un grup de prieteni, la un pahar de vin – se schimba cu totul: povestea fără sfârşit, fermecându-şi «amicii». Topârceanu şi Costică Botez erau şi ei în vervă“[86]…
Atmosfera cinegetică de la „Cercul vânătorilor“ avea să se deterioreze treptat, la scurt timp de la întoarcerea la Londra a întemeietorului acestuia, William Ifould, imediat după armistiţiu. În urma lui, societatea a început să se împestriţeze cu diverşi ipochimeni care – potrivit lui C.G. Lecca[87] – nu mai aveau nimic comun cu vânătoarea, rezumându-se la jocul de cărţi (bridge, preferans, panţarolă), la domino şi popice. Fidel însă principalei raţiuni de a fi a „Cercului…“ şi spiritului de camaraderie imprimat de Papá Ifould, grupul vânătorilor de la „Viaţa Românească“ a refuzat să se adapteze la activitatea preponderent „de salon“ desfăşurată de ceilalţi membri ai clubului. Până în anul 1936 – când a părăsit Iaşii pentru a se stabili în Bucureşti, acceptând să-şi aşeze numele, în calitate de director, pe frontispiciul ziarelor „Adevărul“ şi „Dimineaţa“ –, M. Sadoveanu a vânat şi a pescuit asiduu în întreg spaţiul moldav, sporadic în Delta Dunării şi în împrejurimile Bucureştilor, ca să descopere, după apariţia „Ţării de dincolo de negură“ (1926), „Raiul“ Văii Frumoasei.
Sever nu numai cu fiii şi fiicele sale (în număr de unsprezece) – „un stol de copii de toate vârstele, mai ales fetiţe, cu păr cânepiu, cu ochi albaştri, cu dinţişori de şoarece“[88], pe care „i-a crescut patriarhal, făcând uz şi de bici“[89]–, ci şi cu sine însuşi, M. Sadoveanu îşi drămuia cu meticulozitate timpul. Nulla dies sine linea, principiul atribuit de Pliniu pictorului Apelles, este un adagiu asumat şi respectat cu străşnicie de către prozator: ca slujbaşul, lucra de la ora şase la unsprezece dimineaţa şi nu rămânea în urmă, nici măcar o zi, pentru nimic în lume, îşi aminteşte M. Sevastos, parafrazându-l[90]. Fără această disciplină a muncii de creaţie, dimensiunile operei sale ar fi fost, cu siguranţă, sensibil diminuate.
În pofida acumulării de noi responsabilităţi culturale – cooptat în comitetul de lectură al editurii „Viaţa Românească“ (1920), ales membru al Academiei Române (1923) şi desemnat apoi preşedinte al Secţiei literare a acesteia –, în pofida călătoriilor de documentare întreprinse periodic în ţară sau în Olanda (1927) şi Turcia (1929) şi a prezenţei tot mai active în viaţa socială, M. Sadoveanu nu putea să-şi refuze plăcerea de a vâna şi de a pescui alături de vechii lui camarazi, pe Jijia, la Prut, în lotca lui moş-Barnea, ori în bălţile Dunării, sub privegherea lui moş-Procor; şi nici bucuria de a poposi în colibe primitive, în bordeie şi în conace rustice, la Caufman de la Movileni, la Crasnoselschi şi la Marteau de la Spinoasa; apoi, în locuri îndepărtate, pierdute în sihăstrii de cetini ori de stuf, pentru „a vâna“ chipuri pitoreşti, păţanii şi simţăminte, convins fiind că patima lui, „se desparte hotărât de a lui Nemrod, primul vânător care a stătut înaintea Domnului. Nemrod a prigonit fiarele şi paserile, ca să-şi agonisească hrana trupului. Pasiunea mea s-a desfătat în altă regiune, unde stăpânesc legenda şi visul“[91].
Iniţierea – pe care nu a socotit-o nicicând desăvârşită – şi-a continuat-o cu fervoare, fără să caute cu orice preţ performanţa cinegetică. Valorificat artistic, prin semnificaţiile sale profunde, motivul vânătorii şi-a consolidat continuu funcţia de pretext literar. Adesea, este asimilată ca probă de iniţiere chiar şi simpla intenţie de a doborî un vânat devenit ideal, la capătul unei incursiuni alegorice, presărate însă cu numeroase tangente la lumea reală, pentru întreţinerea iluziei cinegetice şi respectarea convenţiei cu spectatorul-cititor. Antologică din acest punct de vedere, povestirea „Cerbul meu“ începe cu un amănunt biografic: „Cum ştii, iubite prietine, suntem o mică tovărăşie de opt puşti, care ţinem o pădure foarte frumoasă în judeţul Baia, la apa Râştei şi a Moişei“[92]. Pe urmele unui cerb himeric – protejat deopotrivă de codrul adânc şi de „vuietul de glasuri şi joagăre“, printr-o imuabilă solidaritate silvestră –, vânătorul se resemnează cu iscusinţă: „Îţi voi adăogi că l-am căutat şi în amurg – l-am mai auzit dând glas odată – şi a-doua-zi în zori, fără să-l mai aud. N-aş putea spune că regret eşecul, tocmai pentru că animalul devenise aproape al meu. Îl voi asculta cu emoţie de prietin, în acelaşi loc poate, în toamna viitoare. Dar voi urmări în altă vale şi în alt munte pe altul, străin şi necunoscut“[93].
La M. Sadoveanu, animismul reprezintă forma predilectă de exprimare a paseismului. Învestirea cu conştiinţă a tuturor ipostazelor – însufleţite şi neînsufleţite – ale naturii sălbatice face parte din inventarul arhaic al spiritualizării raporturilor dintre om şi ambient. În contextul sadovenian al restaurării „cosmosului natural primar“[94], pădurile Râştei şi Moişei au aceeaşi rezonanţă totemică şi arhetipală ca şi codrul Borzei din „Nopţile de Sânziene“ sau „locurile înfricoşate“ ale sihlelor de la Prelunci din „Ochi de urs“. „Manifestări ale unei conştiinţe imanente“[95], praguri secrete, „dincolo de care începe un alt tărâm, necălcat de picior de om obişnuit“[96], ele devin un adversar redutabil atunci când îşi simt ameninţate identitatea ori integritatea, impunând restricţii şi declanşând avataruri cu caracter iniţiatic.
Funcţia punitivă a naturii stihinice, revelată printr-un artificiu pseudo-cinegetic, este definită exemplar în „Ochi de urs“. Cartea a fost scrisă în anul 1937 (ca şi culegerea de povestiri „Valea Frumoasei“), la Oaşa, în munţii Sebeşului, unde M. Sadoveanu se refugiase, în urma campaniei agresive declanşate împotriva lui de către grupările politice radicaliste.
Nuvela „Ochi de urs“ este foaia de observaţie a unei psihopatii induse paznicului de vânătoare Nicula Ursake de privirea piezişă a unui urs, devenit călăuză malefică spre un tărâm tenebros, atât al toposului, cât şi al sinelui. Urmărirea fiarei nu numai că l-a dus în locuri necunoscute, bântuite de „o pâclă umedă“, dar i-a declanşat şi o morbidă criză de identitate, pe fondul unei nebunii latente, ereditare. În această pierdere a busolei, a simţit că „îi lipseşte o parte din timp, pe care nu ştie cum l-a întrebuinţat“[97], aşa că, acasă, a oprit limbile ceasornicului. Alienarea a culminat, prevestind-o, cu moartea Anei, soţia lui, lăuză, urmată de împuşcarea calului schilodit şi de ameninţarea cerului – ca sediu al divinităţii – cu securea. Cu timpul, dezumanizarea lui Culi s-a estompat, stingându-se odată cu vânarea ursului de către domnul Ionaş Popa.
Convins că „Ochi de urs“ este, ca şi „Baltagul“, oglinda unui „drum iniţiatic perfect“, Al. Paleologu vede în etapele nebuniei şi vindecării lui Culi, „condiţia posibilă a oricăruia dintre noi“. Este vorba de „sensul avatarului nostru tranzitoriu, cu marile noastre omeneşti, prea omeneşti pasiuni, nebunii şi împliniri“[98].
Culi s-a transformat într-un receptacol al răului lumii, stârnit de ochiul pieziş al sălbăticiunii, întruchipare a forţei distructive. Ca „sumă etnică“ – după Vladimir Streinu –, Culi devine exponentul unei societăţi bolnave, lipsite de repere, iar nuvela – radiografia unei spaime. Fără îndoială că Nicula Ursake este chiar M. Sadoveanu, terifiat de fiara istoriei. Deloc întâmplător, numele de familie al lui Culi a fost, în copilărie, şi al său. Pentru că i s-a ars în pieţe nu opera, ci numele, omul M. Sadoveanu s-a simţit ameninţat şi vulnerabil, adăpostindu-se în cabana de la Oaşa a lui Ionel Pop. Frica, dezgustul şi mânia lui M. Sadoveanu se regăsesc în simptomele psihozei lui Culi, care „clocea în el o mânie amestecată cu dezgust. Se îngreţoşa de ea ca de un venin“ (ibidem, p. 55), fiindcă „se înverşuna de câtva timp asupra lui o putere străină (…), e otrăvit şi i-i greaţă“[99]. Nu lipsit de semnificaţie, el vomită „trei litre de venin verde“[100]…
De bună seamă că scriitorul şi-a altoit propriile-i angoase, care l-au mânat departe de lume în acel tumultuos an 1937, pe tulpina unor istorisiri autobiografice ale paznicului de vânătoare Rudi Cernota de pe Valea Frumoasei, „şi el rămăşiţă din carintienii care s-au pripăşit în munţii noştri cu unelte şi cunoştinţe noi în exploatarea aurului verde al codrilor“[101].
Despre M. Sadoveanu s-a scris că „dintre toate popasurile, cel mai de tihnă (îi) era desigur cel de pe Valea Frumoasei, de la Oaşa Mică, descoperit prin 1930“[102]. În realitate, „descoperirea“ s-a petrecut în primăvara anului 1927, după cum reiese şi din relatarea lui Ionel Pop, „artizanul“ evenimentului: „Sărbezit de buchisirea unui dosar avocăţesc în care băteau război crâncen paragrafi ai codului cambial, m-am înviorat citind dintr-o carte nou sosită (s.n., G.C.), «Ţara de dincolo de negură» a lui Mihail Sadoveanu“[103], apărută în anul 1926. Surpriza vânătorului Ionel Pop, cititor avizat, a fost să descopere în povestirea a şaisprezecea a volumului („În singurătăţile Rarăului a cântat cucoşul sălbatic“) expresii cu totul nepotrivite pentru etologia gotcanului: „şi-a contenit strigătul“, „urlă asupra depărtărilor“, „cotcodăcind cu uimire şi plăcere“, „hohot al singurătăţilor“, „muget stâns“, „sunet teribil (…), cavernos, sinistru şi pasionat“, „răcnetul prim“ ş.a.[104]. Era limpede că „Maestrul Sadoveanu n-a văzut şi n-a auzit aievea cocoş de munte rotind“[105]. Având „dreptul puştii“ în munţii Sebeşului – într-o căldare largă, străjuită de culmile Cindrel, Oaşa-Mare, Smida şi Vârful-lui-Pătru, cunoscută sub numele de Valea Frumoasei –, Ionel Pop i-a adresat scriitorului invitaţia de a descoperi aici spectacolul vânării cocoşului-de-munte aflat în febra rotitului.
(de la st. la dr.: Ionel Pop, Constantin Rosetti-Balanescu, Mihail Sadoveanu)
Că M. Sadoveanu a făcut primii paşi pe Valea Frumoasei în 1927, la sfârşitul lui aprilie, nu încape nici o îndoială, de vreme ce, în luna iunie a aceluiaşi an, avea să viziteze Olanda. În impresiile de călătorie publicate în 1928, scriitorul nota: „Nu se putea să văd Olanda înainte de a întreprinde această expediţie la cucoşi de munte“[106]. Atunci a pătruns întâia dată scriitorul în sanctuarul pe care l-a numit „Branişte“ – adică „loc ferit de nesaţul distrugător al omului“[107], atunci a vânat gotcanul bătrân, cu un „picior ciumpăvit“, prefăcut „într-un fel de ciocan“[108], şi tot atunci şi-a prelungit şederea de la trei la şase şi apoi nouă zile , pentru a urca şi-n alte bătăi ale cocoşilor-de-munte, cu puşca însă mută. În acei zori de Florar, când e statornicit începutul pescuitului în ape de munte, M. Sadoveanu şi-a început şi ucenicia de păstrăvar pe firul Bistrei, al Prigoanei şi al Sălanelor străjuite de „Bradul-Strâmb“, sub a cărui pavăză i se va clădi, peste cincisprezece ani, o cabană, pe un loc detaşat de Ionel Pop din proprietatea sa şi trecut pe numele Maestrului. „Casa de la Bradu-Strâmb“ se va adăuga, în anul 1943, celorlalte cabane – „Casa-Veche“, sau „Casa-Bătrână“ (a lui Ieronim Stoichiţia), „Casa de la Izvorul-de-Argint“ (a lui Ionel Pop) şi „Casa-cu-Soare“ (a lui Iosif Stoichiţia) – reşedinţe sezoniere ale celor care au întemeiat aici „Republica de la Braniştea Domnului“. Ulterior, Ionel Pop a ctitorit la Oaşa „paraclisul din gruiul Izvorului“[109], bisericuţă din lemn, în stil maramureşan, de trebuinţă pentru întreaga obşte înfiripată pe Valea Frumoasei – vânători, pescari, paznici şi familiile lor, trăitori şi astăzi în paginile pe care li le-au dedicat M. Sadoveanu, Ionel Pop şi Constantin Rosetti-Bălănescu.
Înainte de toate, acest spaţiu sălbatic, lipsit de minuţie toponimică, avea privilegiul de a-şi fi păstrat resursele menite să întreţină iluzia „descălecatului“ recent şi atmosfera patriarhală, atât de necesare paseismului sadovenian. Scriitorul a descoperit pe Valea Frumoasei oameni, locuri şi întâmplări, dar mai ales un genius loci, favorabile transfigurării savante a iniţierii prin vânătoare şi pescuit. Cărţile fundamentale ale acestui spaţiu al hălăduielilor rousseauiste şi al sfaturilor de taină în tihna cabanei sunt „Valea Frumoasei (1938), „Ochi de urs“ (1938) şi „Poveştile de la Bradu-Strâmb“ (1943), toate trei reprezentative pentru perioada „clasicismului sadovenian“.
Preambulul celor treisprezece povestiri ale volumului „Valea Frumoasei“ conţine cheia mecanismului secret care asigură dinamica regresivă a logosului la M. Sadoveanu. Scriitorul descoperă în natura antropizată a Lorenei „o încercarea a omului de a reconstrui raiul primitiv“, dar e convins că „vremurile biblice nu se mai pot întoarce“[110] ceea ce infirmă calificarea lui ca utopist „deoarece crede în putinţa revenirii în acel cosmos natural primar“[111]. În realitate, artistul doar mimează inocenţa, în vreme ce omul, lucid şi calculat în toate întreprinderile sale, îşi caută refugii menite să alimenteze, în plan literar, patriarhalitatea, adică, potrivit lui Al. Paleologu, „aproximarea arhetipiei primordiale“. Această restaurare este, aşadar, voită: „îmi propun să mă sui naimaidecât în sălbăticie, la Frumoasa şi la Sălane, în ţara Ardealului“[112]. La Braniştea Domnului, atmosfera edenică nu trebuia refăcută sau copiată, pentru că ea reprezenta chiar originalul, „unde n-ajungeau răutăţile oamenilor”; aici, argumentează unul dintre beneficiarii mirificei claustrări, „nu citeam, nu scriam; nu primeam veşti”[113].
Istorisirile curg natural, ca însuşi pârâul Sebeşului: cu meandre şi adăstări în cotloane scorburoase, cu năluciri de cristal şi adâncimi iluzorii.
Sus, la Tartarău, dincolo de care se află Cioaca-Jinarilor, colonelul R.B. (Constantin Rosetti-Bălănescu) a împuşcat cândva doi gotcani. Între Sălane şi pârâul Şerpilor, Petrică, păzitorul vitelor, izbuteşte, strigând de frică, să pună pe fugă ursul care rupsese o vacă. Toma Orăşanu, cu căsuţa de pază pe muntele Gotu, a uimit-o pe baroneasa Hilde von Hacken când i-a aprins ţigara cu amnarul, în dispreţ faţă de neputincioasele chibrituri. În sihăstrie, o măsea dureroasă generează un complicat periplu, în căutarea meşterului care s-o „dezbată“. O vânătoare la cocoşi-de-munte, în tovărăşia lui Pavel-baci (Paul Janosi, inginer silvic, slovac împământenit pe Valea Frumoasei) şi a lui Badea Toma, îi prilejuieşte acestuia din urmă relatarea unei alunecări în spaţiul paralel al unui rai al gotcanilor (neobişnuita experienţă va fi valorificată de M. Sadoveanu şi în „Ochi de urs“). Prinderea peştilor de către mierla de apă şi pescărelul albastru îi aminteşte scriitorului de vidre şi cormorani, ihtiofagi prin excelenţă, dar şi de omul preistoric care sălăşluieşte în fiecare undiţar de astăzi. Rememorarea zilelor de pescuit în „ape tihnite“, pe iazurile Şomuzului, cu „desculţii satului“, atrage după sine, firesc, constatarea că tomurile „din bibliotecă nu-ţi spun nimic“; de preţ este doar putinţa de a descoperi nemijlocit, prin propriile-ţi simţuri „jocul vieţii înnoit prin moarte“[114]. În atac asupra musculiţei artificiale, hoţul „isteţ ce se numeşte păstrăv“ face trimitere la Aurel Comşia şi la celebrul entomolog J.H. Fabre, în problema fluctuaţiilor ciclice ale populaţiilor de efemeride, în corelaţie cu efectivele salmonidelor; prin extrapolare, legile naturii se aplică şi în istoria omenirii, o dovadă fiind creşterea şi decăderea imperiilor. Pe Valea Frumoasei, ploile îmbelşugate favorizează schimburile de idei „legate de însuşi misterul existenţei noastre“[115]. Cu doctorul Sivu şi prietenul Ieronim S. (fraţii Iosif şi Ieronim Stoichiţia) – ultimul a împuşcat, recent, un râs, imitând glasul căprioarei –, pescuitul devine pretext filosofic. Moş Popaciuc, stăvarul, deplânge împuţinarea păstrăvilor. Convinşi că „datoria breslei noastre este să nu se lase niciodată biruită[116], cei trei prind o mulţime de păstrăvi după ce apa, tulburată iniţial de coborârea buştenilor pe „jilipuri“, se limpezeşte. Apoi, ca la un semn, undele pârâului se închid. Chiar şi opreliştile naturii – crengile unde se agaţă struna undiţei, cetinile viclene sau trunchiul alunecos, prăvălit peste apă, de pe care pescarul cade în mijlocul bulboanei –, toate sunt privite cu amuzată nonşalanţă. „Ezitările“ cucului din ceasul de pe perete sunt atribuite oscilaţiilor de presiune atmosferică; autorul pleacă totuşi la pescuit, dar îl prinde ploaia, venită dinspre Tartarău: „M-am integrat potopului şi am devenit şi eu lichid“[117]. Deşi „plutitul este un mijloc barbar de transport“[118], buştenii curg la vale pe firul Frumoasei, tulburând apa şi speriind păstrăvii; meşteri ai plutăritului sunt carintienii şi tirolezii stabiliţi aici şi chiar trecuţi la ortodoxie. Toamna, natura are o „strălucire blândă până la mâhnire“[119]; e vremea nunţii păstrăvilor: boiştea, mister al vieţii, aminteşte de fluxul şi refluxul păsărilor migratoare. Badea Ilie Hârşoveanu găseşte o ciută ruptă de râsul care a pândit-o pe o ridicătură, de cu seară, lăsându-se nins. Pe Broz (Lois Budin), Loiz din volumul „Olanda“, Turia, iubirea lui din tinereţe, l-a trădat, măritându-se cu un văduvoi bogat din Macavei, Neculai Pântea.
Întâmplările „Văii Frumoasei“ nu ascund drame abisale şi nici nu urmăresc un itinerar complicat. Ele sunt la fel de simple ca şi oamenii şi sălbăticiunile ce repetă, la rândul lor, simplicitatea mediului lor de viaţă. Subiectele par extrase în mod aleatoriu dintr-un jurnal de vacanţă şi apoi transfigurate în ton ludic sau de ironie binevoitoare. Deşi publicate în acelaşi an cu „Ochi de urs“, starea de spirit în care au fost scrise diferă radical de angoasa de unde a izvorât nebunia lui Culi, ceea ce justifică presupunerea conceperii lor înainte de refugiul lui M. Sadoveanu la Oaşa, în 1937. Abia dacă se poate decupa, uneori, din panorama acestei lumi lipsite de patimi devastatoare câte o fărâmă de tragism. Dar şi aceea nu este decât un reflex al melancoliei şi al mâhnirii scriitorului, insuflate, paradoxal, de momentele de adevărată fericire: „Tristeţa este că toate ceasurile vieţii noastre trec şi rămân căzute iremediabil. (…) Suportăm clipă cu clipă moartea, fără să ne alarmăm. Şi dintr-o dată avem demenţa zădărniciei vieţii, şi constatarea aceasta – clipă trecătoare – emite în noi otrava subtilă a disperării“[120].
Universul fabulos al Văii Frumoasei i-a oferit lui M. Sadoveanu putinţa „sălbăticirii“ sezoniere de lungă durată, mult mai generoase – şi nu doar din punct de vedere artistic – decât evadările cinegetice sau halieutice întâmplătoare. O etapă superioară în exploatarea literară a filonului de spiritualitate de la Oaşa o reprezintă „Poveştile de la Bradu Strâmb“. Nu fără semnificaţie din perspectivă numerologică, volumul însumează tot treisprezece titluri, ca şi „Valea Frumoasei“. Motivul poveştilor care transcriu alte poveşti, deopotrivă cu parfum de Halimá şi Decameron, confirmă şi aici faptul că, în lumea imaginată de M. Sadoveanu, „toţi povestitorii se apără de pericolele existenţei povestind“[121]. Dacă în „24 iunie“ (adaos – de echilibrare a tensiunii – la „Ochi de urs“) capriciile vremii alungă pescarul din împărăţia păstrăvilor către lumea „apelor tihnite“, în „Poveştile de la Bradu Strâmb“ ploile stăruitoare devin mediu prielnic pentru hoinăreli în imaginaţie. Alternativa la lumea reală, supusă metehnelor diluviale montane, o constituie retragerea în microcosmosul cabanei, ca sediu al unui elevat „Hanu-Ancuţei“.
Pe fondul începerii lucrărilor de construcţie la „Casa de la Bradu-Strâmb“, al frământărilor din lumea de jos şi al neputinţei celor câţiva camarazi de vânătoare, pescuit şi „hribărit“ de a-şi satisface aceste pasiuni, la „Braniştea Domnului“ întrunirile soborului capătă aspect de divan, de sfat al înţelepţilor.
Între legenda unor toponime locale (culmile Fata, Fetiţa şi Baba Moartă), istorisită de Pavel-baci, şi câteva scene cu tâmplari (Furdui, Sicoe, Cosma – lucrători la cabana de la Oaşa – şi meşterul bucureştean Cristea Duminică), „Poveştile de la Bradu Strâmb“ cuprind pilde şi istorii moralizatoare ale unor mari iniţiaţi din lumea persană, niponă, coreană şi europeană. Fie că se numesc Kamo Ciomei (din Şimo Kamo), Vickentie Şipka (din Tatra), Li-San – trăitor în „codrii merei“ din Şu-hai –, fie că reînvie din Halimá „întâmplarea cu bărbierul cel viclean şi tânărul cu bani mulţi şi minte puţină“[122], eroii incursiunilor în bibliotecă, prin bucoavne colbuite, au voluptatea relatării unor întâmplări cu tâlc. Nici profesorul Gheorghe Doxopraxa nu face excepţie, cu amintirile lui despre mărinimia tâlharului Papasima din Creta.
Fuga în pădure a cocoşului Porumbac, împotmolirea la pod a unui camion cu alimente şi bagaje, găsirea vacii paznicului Rudi Cernota şi a calului lui Pitini la stâna unor poienari, după ce animalele fuseseră socotite pierdute, dezvoltă o magie a lucrurilor simple, în contextul cărora ivirea unui stol de şapte cocori lângă apa Frumoasei devine un eveniment mistic: „Şi de ce-s tocmai şapte? Să fie numărul anilor acestui război care bântuie între neamuri pe tot pământul? Ori e vestire că în şapte luni vom ajunge la un liman de pace? Oare să nu se afle scris despre aşa ceva într-o carte veche, într-o mănăstire de departe?“[123]. După trei zile, păsările misterioase se înalţă la cer, ajutând-o să se ridice şi pe cea mai nevolnică dintre ele, pentru întremarea căreia se pare că făcuseră popas.
Stingerea incendiului izbucnit în pădure din cauze necunoscute devine o luptă colectivă cu stihiile. Până la urmă, balaurii focului sunt biruiţi: „Stăteau morţi şi nu mai suflau. Dar cum rămâneau singuri şi nepăziţi, deschideau câte-un ochi şi-şi făceau unul altuia semne“[124].
La Braniştea Domnului, ritmurile naturii respectă succesiunea şi tipicul sărbătorilor din calendar, cu o religiozitate care întreţine iluzia perpetuării armoniei ancestrale. Dacă insolita apariţie a cocorilor se petrece la Sântilie, toamna vine negreşit în ziua de Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul. Momentul, perceput cu melancolie şi cu convingerea „că toate-s schimbătoare şi toate se isprăvesc cu mâhnire“[125], trezeşte o amintire mai veche, în ton cu spiritul autumnal al însingurării. Subiectul evocării este cuconu Theodor Buzdugan, pe care lumea îl socotea ciudat sau chiar ţicnit, de vreme ce, bogat fiind, şi-a vândut moşiile şi casele părinteşti, a studiat zece ani la Paris şi şi-a susţinut doctoratul în filosofie, pentru a deveni „chihaie“, adică pădurar, în slujba bătrânului boier Gavrilaş Hotnog, din marginea Tutovei. Cuconu Theodor Buzdugan, cel cu barbă „ca o cometă“, a trăit în sihăstria lui silvestră, citind şi scriind, convins până la moarte că „numai omul singuratic e liber“[126] şi că el însuşi a găsit astfel „calea înţelepciunii“.
Construcţie epică insolită, a şasea dintre „Poveşti…“ transcrie în versuri litania unei ploi de douăzeci şi una de zile pe Valea Ierii. Dacă, după o lungă secetă, venirea „boierilor“ odată cu ploaia e binecuvântată de băştinaşi, plecarea lor devine, în replică, prilej de speranţă în calmarea stihiilor şi în restabilirea echilibrului climatic iniţial.
Un subiect interesant al aducerilor-aminte de la „Bradu Strâmb“ este „Prietinul nostru Cezar“, personaj evocat şi în volumele „Istorisiri de vânătoare“ („Intrarea în viaţă a lui Nelu“, „Singurătate“) şi „Ţara de dincolo de negură“ („Tom a fost odată tânăr, ca şi Kiki“). După M. Sevastos, Cezar era „un brac alb, cu pete cafenii, cu coada deosebit de lungă şi puţin întoarsă în sus, ca la cotarle“[127], primit de M. Sadoveanu de la avocatul Petre Pogonat. În discuţia cu cuconu-Nicu Fantazie, M. Sadoveanu precizează că patrupedul „se trage din nişte pointeri pe care i-a adus cuconu–Grigoraş din străinătate, în 1889“[128], având însă şi ceva sânge de copoi, pentru că era un asiduu urmăritor de iepuri. Căţelul nu fusese învăţat, iar noul stăpân nu şi-a dat silinţa să-l dreseze. Totuşi, nici însuşirile native şi nici zelul de autodidact nu l-au împiedicat pe Cezar să fugă acasă, îngrozit, la auzul focului de puşcă. După mai multe asemenea spaime, câinele „s-a declarat“, învingându-şi frica, aretând şi aportând o prepeliţă. De atunci, s-a socotit „vânătorul principal“.
Sociabil cu dulăii din curte – Leu, Turcu şi Cerchez –, dar belicos în relaţiile cu câinii de pe uliţă, îngăduitor faţă de târgoveţi şi necruţător cu petrecăreţii şi zdrenţăroşii, Cezar i-a devenit scriitorului nu doar un bun camarad de vânătoare, ci şi un prieten adevărat. La bătrâneţe, a acceptat cu nobilă resemnare „intrarea în viaţă a lui Nelu“ (de fapt, Nero, apelativ românizat de copii şi servitori), un pui de prepelicar, pe post de învăţăcel şi înlocuitor al „maestrului“ său, la vremea când acesta îşi va fi încheiat „cariera“ cinegetică. Peste ani, după ce a surzit şi a fost cotropit de reumatisme, lui Cezar i s-au curmat chinurile cu o injecţie cu morfină. A fost îngropat în păduricea Copoului…
La M. Sadoveanu, portretele canine nu sunt antropomorfizate, dar exprimă sentimente şi stări complexe, atribuite, îndeobşte, doar oamenilor. Tandemul vânător-câine capătă o semnificaţie exemplară, prin consonanţa şi simetria comportamentului de prădător, traduse într-o relaţie de cooperare, afectivă chiar: „Tom veni trudnic, cu capu-n pământ, supus şi nenorocit, – cu lumina unei lumi trecute în ochii lui blânzi. Tuşind din ce în ce mai înecat, cuconu Nicu îşi zvârli ţigara şi se aşeză iarăşi la hodină, lipindu-şi spatele de ţărâna fierbinte, cu faţa către cer, pe când tovarăşii săi mai tineri, dezbrăcaţi de bluze, cu mânicile cămăşilor suflecate până la cot, cu piepturile desfăcute, înaintau prin lumină cu putere şi fără trudă, cu câinii harnici între dânşii. Mergeau fericiţi, cu pasiunea pulsându-le în sânge, spre amurgul nebănuit care-i aştepta la sfârşit“[129].
Născut în acelaşi crâmpei de lume, tutelat de apa Sebeşului, Lucian Blaga avea să scrie despre „Patriarhul pădurilor“: „În cursul anilor petrecuţi în străinătate mi-a venit cândva o neaşteptată veste: Mihail Sadoveanu îşi clădea o casă de vară în Valea Frumoasei. Am tresărit ca de un ecou al copilăriei. Ce l-o fi îndemnat, mă întrebam singur, pe scriitorul nostru, care-şi îndeplinea în lume slujba de poet, să-şi aleagă pentru odihna de vară tocmai acest loc? Mulţimea păstrăvilor din apa Frumoasei, iezărul ca o oglindă de cleştar de sub stâncile Şurianului, basmele auzite la Bradu Strâmb, slava albastră sălăşluită deasupra piscurilor? Oricum, pentru mine, care aflam vestea, se aşeza adânc, în valea copilăriei mele, însuşi duhul întrupat al naturii româneşti“[130].
În afară de Valea Frumoasei – care a devenit o branişte, adică un crâmpei de natură sălbatică, aşezată sub semnul reculegerii, al hoinărelilor nevinovate şi al înfrânării cinegetice –, Ardealul i-a oferit lui M. Sadoveanu locuri şi momente de vânătoare memorabile: „A vânat Maestrul cerbul şi căpriorul în munţii Sovatei, puzderia de iepuri şi de fazani prin întinderile de la Arad şi Timişoara, – sau s-a îngânat cu păstrăvii în râul Lăpuşna din Gurghiu, la obârşiile Târnavei-Mici din sus de Praid, în râuleţe care coboară vijelios din Munţii Făgăraşului şi în alte locuri ale bucuriilor cinegetice din întinderea Transilvaniei, însă «raiul» tot numai la Frumoasa era“[131].
Cea mai mare parte a expediţiilor sadoveniene, reale sau imaginare, se desfăşoară în „împărăţia apelor“. La început, au fost explorate Vadul Moldovei, luncile Siretului şi iazurile mari ale Şomuzului; le-au urmat Jijia, Prutul şi nenumărate „ape tihnite“, cu pânde la păsări acvatice şi, iarna, la vidre; în Ardeal, după Lăpuşna şi Târnava Mică, – năvalnicele pâraie din munţii Sebeşului, devenite statornică iubire; în sudul ţării – pescuitul pe lacul Snagov, alături de I. Al. Brătescu-Voineşti.
O zonă instinctuală prin excelenţă şi, de aceea, consonantă cu spiritul elementar al vânătorii o reprezintă lumea bălţilor Dunării şi a Deltei. Aici, pe cărările de apă tăiate prin stuf către cotloane sălbatice, doar localnicii se încumetă să pătrundă „în vasele lor primitive“. Aceşti oameni au „în înfăţişarea lor ceva măreţ şi barbar din alte vremuri“[132]. Ochiul scriitorului scrutează cosmosul concentrat în exuberanta geneză a mâlului deltaic: „De mii şi mii de ani, s-a plămădit aici ca într-o înfrigurare viaţa; şi lupta s-a desfăşurat pentru o rază de lumină şi pentru un fir de hrană din seninul de sus până în fundul nomolului, jos (…). La rădăcina florii şi sub culcuşul paserii ş-al mistreţului, în împletiturile din care se înalţă generaţiile noi de trestii, se află căzute, amestecate, ţesute, pulberile pe care le-a adus vântul, nomolul pe care l-au dăruit revărsările Dunării, oasele vulturului şi ale prăzilor lui, scheletele mistreţilor, şi rândurile nesfârşite ale vietăţilor mărunte“[133].
În această agregare subtilă şi necontenită a elementelor primordiale se refugiază, într-un început de vară, de Sânziene, M. Sadoveanu, părăsind, după o săptămână de ploaie, Valea Frumoasei. În bălţile fluviului, cicerone îi este luntraşul Ştefan Gâdea din Turtucaia, care îl conduce în fundul Lintiţei, la coliba uncheşului Mitrea Pescăruş, unde este peşte „sodom“, căci n-a dat nimeni acolo cu undiţa, de când e Dunărea. Pe un grind, zarva unui pâlc de ţigani rudari – cioplitori de albii, fuse şi linguri din lemn de salcie – îl determină să constate că „oamenii din locurile înalte păstrează o discreţie remarcabilă în raporturile lor verbale; fraza lor e înflorită altfel, în armonie cu linia munţilor, cu limpezimea apei şi a cerului. Aici, în bălţi, Dunărea amestecă toate aluviunile; la ţărmul ei au viermuit neamurile; sub soarele ei copleşitor pasiunile au o violenţă necunoscută aiurea“[134]. Rudăreasa Raruca, ieşită din trecut precum regina egipteană Nitacrit, este o vedenie de abanos al cărei limbaj colorat impresionează prin amploarea şi arta „de o sumbră şi o antică măreţie“[135]. Cântecul ei aţâţător, ecou al unei tragice poveşti de iubire cu tâlharul Sandu Dălcăuş, i se va năzări pescarului, în timpul luptei cu peştele cel mare: „Numai un moment am fost atent într-acolo şi crapul era cât pe ce să câştige lupta“[136]. Această solidaritate mistică a sălbăticiei se manifestă senzual şi totodată ostil faţă de orice ar putea tulbura magia apelor.
Vânătoarea de dropii şi spârcaci în peisajul agrest al Dobrogei este şi ea un reflex arhaic. Apropierea de aceste păsări din specii relicte impune stăpânirea unui meşteşug rudimentar, pastoral-cinegetic. De aceea, căruţaşul Neagu Leuşcan se îndoieşte de eficacitatea carabinei cu lunetă a scriitorului, iar baciul Dănilă socoteşte că nemţii, cu toate „înşelăciunile“ şi „maşinăriile“ lor, „tot nu pot face oaie şi albină de fier“[137]. Companionul naratorului, avocatul constănţean Panaite, este „vânător cu faimă, dar trăgător mediocru“[138] şi utilizează o armă cu ţevi lise, încărcată cu două cartuşe de „trei la fund“. Vânător clasic, „avea ochi licăritori şi din când în când pufnea, ca şi cum s-ar fi sufocat. Pentru el, prezenţa mea nu mai era o tovărăşie amicală. Devenisem un concurent, faţă de care se simţea ostil. Era în el dorinţă fierbinte de a dobândi prada. Retrăiau în el miile de vânători din decursul generaţiilor, care urmăriseră fiara şi paserea cu duşmănie, văzând în ele un ospăţ imediat, ori o blană de iarnă. Pe când în mine vânătoarea era mult în suferinţă faţă de trecut. Lunecând din nevoie sângeroasă la o îndeletnicire de huzur mai mult sau mai puţin pasionată, vânătoarea mea se afla evoluată de la instinct spre petrecere (s.n., G.C.). Dar aceea, vai, nu era propriu-zis vânătoare, ci sport. De aceea aproape invidiam senzaţiile aspre prin care trecea Panaite, pe când eu cercetam şi chibzuiam, aproape cu răceală, cum aş putea pune în cele mai bune condiţii un glonte într-un trofeu“[139].
Această evoluţie a „vânătoriei“ scriitorului consacră primatul rafinamentului, al poeziei şi al filosofiei în desăvârşirea lui cinegetică. „Ostrovul lupilor“ este, din acest punct de vedere – după Paul Georgescu –, un „Pseudo-kyneghetikos“, în care se practică o vânătoare de atmosferă, mai aproape de Halimá decât de apetitul pentru bravură şi palmares. Sălaşul păstoresc reprezintă, de fapt, o mică Dobroge, unde convieţuiesc, fie şi numai în relatările celorlalţi, turcii Mehmet şi Iusuf, tătarii Deli-Ali, Gulfi, Sadâc şi Zebila, Marcu Sârbul şi fratele său Iovan, românii Neagu Leuşcan şi Dănilă. Pe fundalul de bazar cosmopolit, chiar şi povestitorul îşi construieşte o misterioasă ascendenţă bizantină. Aici se întâlnesc, fără complexe, balmuşul, jintiţa înăcrită, friptura de batal şi cafelele savant elaborate. Dincolo de bucolicul stânii, se întrevăd tradiţia nomadă şi nostalgia caravanseraiurilor.
Drama lui Mehmet, consecinţă a unei crime de care nu fusese el vinovat, declanşează energii punitive de tipul celor din „Baltagul“. Scriitorul încadrează tulburătoarea poveste cu parfum oriental în rama pretextului cinegetic. La rândul lui, şi acesta are un substrat tragic: dropiile şi spârcacii, păsări de la izvoarele timpului, devin un simbol al capitulării vieţii patriarhale în faţa civilizaţiei. Lovit de glonţul armei moderne la patru sute de paşi, dropioiul va fi împăiat şi va exista, ca rezultat al taxidermiei, „şi după ce nu se vor mai găsi dropii în bărăganurile sparte de tractoare“[140].
Sub aparenţa vigorii clădite pe o simplitate îndelung exersată, viaţa arhaică este fragilă. În pofida solidarităţii în faţa schimbărilor rapide, instrumentele ei de adaptare se dovedesc lipsite de eficacitate. Resemnaţi în neputinţa lor de a opri dezagregarea lumii vechi, oamenii continuă să trăiască aici pe socoteala lor, „ca şi mistreţul, ca şi lupul. (…) Ochii lor primitivi şi copilăreşti samănă cu ai peştilor, cu ai paserilor şi fiarelor, samănă cu apa“[141]. Pe aceste „umbre ciudate“ ale Deltei, printre care se numără şi moş-Procor, le evocă scriitorul în însemnările de factură epistolară, adresate camarazilor săi de vânătoare şi pescuit, George Topârceanu (în „Mirajul“, din „Ţara de dincolo de negură“) şi I.Al. Brătescu-Voineşti (în „Scrisoare lui Brătescu-Voineşti“, din „O întâmplare ciudată“). În împărăţia sălbatică a apelor, istorisirile localnicilor „păreau neverosimile, pentru că se petrecuseră în altă lume. Acolo, în afundurile Deltei, n-a ajuns încă mâna stăpânirii şi oamenii stau faţă în faţă cu natura şi cu Dumnezeu“[142]. Vulnerabili prin „simplicitatea primitivă“ şi prin neputinţa lor de a-şi depăşi limitele specializării, „pescarii, ca şi ceilalţi vânători, au fără îndoială strămoşi comuni“[143].
Dacă lui George Topârceanu – cu care alcătuise un cald tandem vânătoresc pe vremea „Cercului…“ din Iaşi – M. Sadoveanu i-a păstrat aceeaşi simpatie, faţă de Ioan Al. Brătescu-Voineşti prozatorul a avut o atitudine fluctuantă. Pe vremea când pescuiau împreună păstrăvi şi lipani pe Vişeu ori pe Valea Frumoasei sau înşelau ştiuci, şalăi şi bibani pe lacul Snagov, autorul volumului „Cu undiţa“ era pomenit în cărţile lui M. Sadoveanu ca „bun prietin“, „bun tovarăş şi slăvit pescar“, „onorat coleg“ de Academie. Relaţia lor s-a deteriorat în aprilie 1937, după ce I.Al. Brătescu-Voineşti a ezitat să semneze „Protestul intelectualilor“ împotriva campaniei de „asasinare morală“ a lui M. Sadoveanu, declanşate de adversarii radicali ai iudeo-masonilor. Este ştiut, de altfel, că M. Sadoveanu a fost între anii 1927 şi 1930, „Venerabilul Lojii ieşene «Dimitrie Cantemir», iar din 1932 al Lojii «Moldova» din acelaşi oraş. Între 1930 şi 1935 a îndeplinit şi următoarele demnităţi masonice: Mare Maestru Adjunct al Marii Loji Naţionale din România (MLNR), Pro Mare Maestru al MLNR, Mare Maestru al MLNR şi Mare Maestru al Francmasoneriei Române Unite“[144].
Scrise în perioada „falsei vânători“ şi a „falsului pescuit“, când iniţierea cinegetică a lui M. Sadoveanu se desăvârşea întru subtilitate, spiritualizându-se, evocările „Vânători moldoveni la Braşov, acum un veac“ şi „Vânătoarea, acum o sută de ani, în Moldova“ valorifică o seamă de informaţii din „Memoriile…“ publicate în anul 1899 de beizade Neculai Şuţu, la Viena, în limba franceză.
Dintotdeauna, vânătorii au fost tentaţi să glorifice, cu nostalgie şi dezgust faţă de prezentul nevolnic şi decăzut, vremurile de demult, pe care fie că le-au apucat în tinereţe, fie că doar le-au jinduit, schiţate în imaginaţie după istorisirile altora. Paseismul lui M. Sadoveanu îşi găseşte în amintirile de vânătoare ale prinţului deplina justificare. La vremea când Neculai Şuţu se afla în Braşov „împreună cu alţi pribegi munteni şi moldoveni, fugiţi acolo în urma eteriei“[145] şi după 1827, când s-a aşezat în Moldova, sălbăticiunile cu păr „foiau în codri“, iar bălţile şi iazurile „gemeau“ de păsări. Însă, deşi tablourile de vânătoare puteau fi impresionante pe seama acestui fabulos inventar faunistic, prinţul dispreţuia metodele de vânătoare occidentale, pretext de „petreceri mondene“, gălăgioase şi pestriţe, unde nu se vede „nici un vânător“. La fel de tradiţionalişti erau şi tovarăşii săi de refugiu braşovean, un grup de beizadele şi boieri – printre care Alecu Racoviţă, Miluţă Mavrodin, Scarlat, Florescu –, prototip al confreriei cinegetice ieşene de la „Viaţa Românească“, un secol mai târziu. Din acest portret , beizade Neculai Şuţu apare nu numai ca un predecesor, ci chiar ca un alter ego al lui M. Sadoveanu. La rândul lui, Alecu Racoviţă – „băiat amabil, cu suflet bun în toate celelalte împrejurări ale vieţii“, dar căruia „la vânătoare nimeni nu-i putea intra în voie, aşa se arăta de certăreţ şi de rău“, preferând „să umble răzleţ“[146] – seamănă izbitor cu G. Topârceanu, care, irascibil şi arţăgos, „se răzleţea fiindcă nu era meşter vânător (…) şi se supăra când cineva îi făcea vreo observaţie“[147]. Până şi câinele Leu, provenit dintr-un epagneul şi o „căţea proastă“, pare să-i premeargă, atât prin descendenţa eterogenă, cât şi prin eficienţa la vânătoare, eroului sadovenian Cezar.
Dacă efectivele sălbăticiunilor s-au diminuat într-o sută de ani, terenurile şi metodele de vânătoare consacrate au rămas aceleaşi. Moldova anilor 1827-1871, imortalizată în memoriile beizadelei şi-a păstrat, dincolo de cumpăna noului secol, poezia vechimii. Şi camarazii de la „Cercul vânătorilor din Iaşi“ aveau să aştepte venirea gâştelor şi a raţelor pe balta de la Cristeşti, la Arsuri, la coada Vacii ori pe Timircan, în aceleaşi ambarcaţiuni primitive, dar cu alţi luntraşi – Gheorghe Barnea sau Neculai Cojocaru; şi ei aveau să urce la Slatina şi la Râşca, după fiare, iar primăvara să caute sitari la Păun, Bârnova şi Ţibana.
Prinţul nu agrea vânătorile oficiale, simandicoase, aşa cum fusese cea de la Dobrovăţ, cu trei sute de gonaşi şi o sută de puşti ţărăneşti: „La asemenea petrecere, un vânător adevărat nu se simte în largul lui“[148]. El vedea în vânătoare „o luptă de oboseală, de isteţime, de viclenie“, urmată de un popas cu prietenii, la o căsuţă din codri, cu poveşti, amintiri, cu un pahar de vin şi cu baladele „unei părechi de lăutari negri şi pe jumătate sălbatici“[149]. Desigur că acesta este şi crezul cinegetic al lui M. Sadoveanu, mulţumit că şi astăzi se mai vânează „iepurele la radiacuri şi vulpile la stuh“[150]. Pentru că, mai ales în vânătoare, perpetuarea cutumelor şi păstrarea bunei tradiţii constituie temeiul liniştitor al continuităţii. În breasla aceasta, alcătuită din oameni cu „suflet de copil şi de primitiv (…), fiecare generaţie de vânători apucă asemenea vremuri fericite, care corespund cu anume ani plini de forţă şi fantezie, şi fiecare generaţie recunoaşte decăderea contemporană“[151].
Spiritul vânătorii aparţine, fără îndoială, trecutului. Această îndeletnicire păstrează în structura ei subtilă fiorul eroic al confruntării, ca şcoală a războiului, magia iniţierii şi consacrării rituale, precum şi pretextul întemeierii, prin simbolistica nunţii şi a Descălecatului. Toate aceste conotaţii cinegetice se regăsesc în suflul misterios al eposului medieval moldav, imaginat de M. Sadoveanu, începând cu „Şoimii“ (1904) şi sfârşind – ca pentru o închide cercul acestei zone a creaţiei sale artistice – cu „Nicoară Potcoavă“ (1952), reluare superioară a subiectului de debut.
În „Şoimii“, bărbaţii răpun sălbăticiuni fie din necesitate, fie pentru a-şi dovedi iscusinţa şi curajul: „vânatul – patima lor şi-a vremii“. Vulpe şi Stângaciu, doboară cu două focuri de sâneaţă, pe malul Moldovei, trei gâşte vinete; perpelite la foc, în ţepuşe, ele vor potoli foamea întregului grup de fugari. Câteva zile mai târziu, invitaţi de boierul Andrei Dăvideanu, cei zece participă la o vânătoare cu câini şi bătăiaşi, la care cad cinci mistreţi şi un lup. Totul se încheie cu o masă îmbelşugată la conac.
De o cu totul altă factură este vânătoarea rituală din „Izvorul Alb“ (al doilea volum al trilogiei „Fraţii Jderi“), de fapt o cursă iniţiatică de urmărire a călăuzei, după modelul Descălecatului. Voievodul Ştefan cel Mare porneşte în fruntea vânătorilor domneşti, pe urmele bourului alb şi „mare cum nu s-a mai văzut niciodată“, cu coama murgă şi ochii „bulbucaţi negri (…) cercuiţi cu roş“[152]. Animal totemic, el este efigia vie a herbului ţării şi, totodată, mesagerul ezoteric al unui anahoret misterios, de la care Domnitorul aşteaptă să-i tălmăcească „glasul pământului“ şi al vremurilor viitoare.
La fel de tulburător devine şi transferul de identitate dintre Nicoară Potcoavă (în romanul omonim) şi lup, similar raportului Culi Ursake – urs, din „Ochi de urs“. Urmărit şi încolţit de către hatman, lupul „sur, bătrân, slab şi năpârlit“ s-a supus şi a bocit prelung, cu spaima presimţirii sfârşitului. În acea deznădejde a amândurora, derivată din amintita solidaritate mistică între om şi animal, eroul şi-a vârât cuţitul cel lung în teacă, a săltat în şa şi a plecat, iertând fiara care primise în fiinţa ei „o parte din povara lui Nicoară“.
Aceeaşi impresie o dă şi Timuş Hmielniţki, cazacul sălbatic cu care Voievodul Vasile Lupu îşi mărită fiica, pentru a-şi plăti liniştea („Nunta domniţei Ruxanda“). Mirele are „ochii lupului“, aşa cum oştenii săi trecuseră Nistrul cu precauţia ieşirii din sihlă a lupilor.
Motivul experienţei cinegetice ca probă de iniţiere generează o incursiune imaginară în lumea păstorilor primitivi, deveniţi vânători de circumstanţă („Vânători de lupi, în veacuri vechi“, în „Ţara de dincolo de negură“). Într-o relaţie maestru-discipol, moş-Pleşuv îi dă nepotului Micu ocazia de a răpune un lup şi de a dobândi, astfel, consacrarea. Alături de Greu-Pământului, câinele cel bătrân, flăcăul pândeşte fiara – noaptea, la o strungă în ţarcul oilor – şi o ucide cu suliţa de frasin. Odată cu „valul fierbinte“ care i s-a ridicat în ochi, semn al furiei războinice şi a depăşirii pragului inocenţei, adolescentul îşi legitimează despărţirea de copilărie. Scriitorul mărturiseşte că povestea i-a fost inspirată de oasele amestecate, descoperite în surpătura unui mal al Siretului, pe când se afla la o vânătoare de lupi, „în singurătăţile de la gura Pârâului-Alb“.
Prădător prin excelenţă şi concurent la hrană al omului, lupul reprezintă piatra de încercare în demonstrarea măiestriei cinegetice. În lumea imaginată de M. Sadoveanu, se ajunge la echilibru numai printr-o bună funcţionare a lanţului trofic, ca armonizare a energiilor, potrivit legilor naturii. Chiar şi actul instinctiv – omeneşte, apreciat ca vindicativ şi justiţiar – al unor boi sau al porcilor domestici ai lui Irimia („Într-o poiană“, în „Bordeenii“), care au ucis un lup, devine act reparator al ordinii naturale deteriorate.
Vânătorul sadovenian este şi el o componentă a acestui mecanism cosmic, iar jertfele pe care le săvârşeşte au caracter prestabilit, de scenariu sau de convenţie, şi nu dăunează economiei naturii. Arareori – într-o alunecare către empatia lui I. Al. Brătescu-Voineşti sau Emil Gârleanu –, suferinţa animalului capătă accente dramatice, ca efect al unei agresiuni nemeritate („În pădurea Petrişorului“, în „La noi în Viişoara“).
De la această „înfiorare a vieţii mărunte“, până la umbletul vânătorului singuratic „prin pustiul şi melancolia“ vernală („Într-o zi de primăvară“, în „Vremuri de bejenie“), vânătoarea se manifestă atât ca un principiu activ, cât şi ca un catalizator în opera lui M. Sadoveanu. La nici un alt scriitor român, spectrul cinegetic nu a fost descompus într-o paletă cromatică mai diversă.
Ea însăşi cronică a iniţierii, lumea imaginată de M. Sadoveanu – una a culorilor compuse şi a nuanţelor – se deschide succesiv, prin utilizarea mai multor coduri. Fiecare cifru permite accesul la un alt nivel de receptare a subtilităţii mesajului. Prima treaptă este rezervată descoperirii pitorescului şi parfumului vetust al discursului. Al doilea etaj se adresează celor care s-au deprins să detecteze prin vălul străveziu al expresiilor de aparentă simplitate energia telurică, introspecţia şi spiritul regresiv. Abia al treilea nivel deţine cheia decriptării simbolurilor esenţiale, inseminate în magma epică. Dincolo de liniştea înşelătoare a apelor adânci, se află tumultul nebănuit al prefacerii pânzelor freatice.
Lirismul funciar al lui M. Sadoveanu şi-a găsit în vânătoare „punctul de reazăm“ (E. Lovinescu), această îndeletnicire devenind reflexul unei lumi instinctuale şi eroice, menit să-i accentueze latura „senzuală şi colorată, orgiacă şi violentă.“. Misterul trecutului şi al naturii, solidare în edificarea transcendenţei pretextului cinegetic, „se traduc unul prin altul, reducându-se oarecum la unitate, prin tonalitatea lor comună, care este melancolia“ (G. Ibrăileanu). În subconştient, vânătoarea rămâne o ultimă redută a eroismului autentic, a trăirilor simple şi a relaţiilor naturale dintre oameni şi sălbăticiuni. Sufletul vânătorului sadovenian este „o prelungire a instinctelor elementare“ (Mihai Ralea), a căror rafinare prin intermediul civilizaţiei o identifică, îndeobşte, cu pierderea libertăţii şi cu alienarea de matrice. Când nu are tradiţie, vânătoarea e atavism, dar se supune cutumelor în privinţa moralei şi a solidarităţii de breaslă. Ea înseamnă iniţiere, fiind totodată mijloc, scop şi inepuizabil izvor de cunoaştere: „Vânătorile mele mi-au adus şi alte câştiguri, anume cunoaşterea limbii poporului nostru de pretutindeni, a poeziei şi a cântecelor bătrâneşti, a tradiţiilor şi datinilor“[153]. De aici, şi caracterul complex al contribuţiei acestui misterios „fior din adâncuri“ la configurarea atmosferei atât de bogate în semnificaţii a operei lui M. Sadoveanu.
Dr. Gabriel Cheroiu
[1] M. Sadoveanu, „April, – o clipă“, „Ţara de dincolo de negură“, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1926, pp. 63, 65
[2] M. Sadoveanu, „Anii de ucenicie“, „Opere“, vol. 16, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1959, pp. 398-399
[3] M. Sanielevici, „Morala domnului Sadoveanu“, „Curentul nou“, Galaţi, An. 1, nr. 1/15 noiembrie 1905
[4] M. Sadoveanu, „Istorisiri de vânătoare“, Ed. Cugetarea, Bucureşti, 1937, p. 235
[5] M. Sadoveanu, „Sfaturi vechi“, în „La noi în Viişoara (scrisori către un prieten)“, Ed. Minerva, Bucureşti, 1907, p. 11
[6] M. Sadoveanu, „Anii de ucenicie“, loc. cit., p. 394
[7] idem, pp. 402-203
[8] M. Sadoveanu, „Ochi de urs“, Ed. Cartea Românească, ed. a III-a, Bucureşti, 1944, p. 56
[9] M. Sadoveanu, „Anii de ucenicie“, loc. cit., p. 406
[10] idem, p. 411
[11] idem, p. 408
[12] idem, p. 412
[13] idem, p. 414
[14] idem, p. 415
[15] idem, p. 416
[16] idem, pp. 422-423
[17] idem, p. 426
[18] M. Sadoveanu, „Nada Florilor“, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1951, p. 18
[19] M. Sadoveanu, „Ţara de dincolo de negură“, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1926, pp. 21-22
[20] ibidem
[21] idem, p. 30
[22] M. Sadoveanu, „Istorisiri de vânătoare“, pp. 14
[23] idem, pp. 16-17
[24] M. Sadoveanu, „Anii de ucenicie“, p. 404
[25] M. Sadoveanu, „Ţi-aduci aminte…“, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1922, p. 67
[26] idem, p. 69
[27] idem, p. 73
[28] idem, p. 74
[29] idem, p. 77
[30] idem, p. 78
[31] M. Sadoveanu, „Umbre“, Ed. Viaţa Românească, Iaşi, 1920, p. 90
[32] idem, p. 89
[33] idem, p. 91
[34] idem, pp. 95-96
[35] idem, pp. 98-99
[36] idem, p. 99
[37] M. Sadoveanu, „Ţara de dincolo de negură”, p. 132
[38] M. Sadoveanu, „Însemnări ieşene”, mai 1939, pp. 330-331
[39] M. Sadoveanu, „Cocostârcul albastru”, Ed. Viaţa Românească, Iaşi, 1921, p. 64
[40] idem, p. 65
[41] idem, p. 68
[42] idem, p. 69
[43] idem, pp. 69-70
[44] M. Sadoveanu, „Anii de ucenicie”, p. 489
[45] M. Sadoveanu, „Ţara de dincolo de negură”, pp. 47-48
[46] M. Sadoveanu, „Ţara de dincolo de negură“, p. 36
[47] idem, p. 38
[48] idem, pp. 39-40
[49] idem, pp. 41-42
[50] M. Sadoveanu, „Anii de ucenicie“, p. 477
[51] M. Sadoveanu, „Mărturisire“, în „Adevărul“, Bucureşti, an XVI, 15 ianuarie, 1937, p. 1
[52] M. Sadoveanu, „Împărăţia apelor“, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1928, p. 5
[53] idem, p. 26
[54] idem, p. 60
[55] idem, p. 91
[56] idem, p. 12
[57] idem, p. 13
[58] idem, p. 15
[59] idem, pp. 58-59
[60] idem, p. 57
[61] Al. Paleologu, „Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu“, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1978, p. 208
[62] M. Sadoveanu, „Împărăţia apelor“, p. 79
[63] idem, p. 78
[64] idem, p. 83
[65] idem, p. 87
[66] idem, p. 86
[67] idem, p. 138
[68] Al. Paleologu, op. cit. pp. 31-32
[69] M. Sadoveanu, „Împărăţia apelor“, p. 101
[70] idem, p. 102
[71] idem, pp. 156-157
[72] M. Sadoveanu, „Anii de ucenicie“, p. 420
[73] idem, p.421
[74] idem, p. 422
[75] ibidem
[76] M. Sadoveanu, „Anii de ucenicie“, p. 496
[77] idem, pp. 559-560
[78] N. Manolescu, „Sadoveanu sau utopia cărţii“, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1976, p. 173
[79] M. Sevastos, „Amintiri de la «Viaţa Româneasc㻓, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966, p. 23
[80] idem, p. 197
[81] Emil Gaube, „Mihail Sadoveanu în perioada sa ieşeană ca membru vânător în Cercul vânătorilor din Iaşi“, în almanahul „Vânătorul şi Pescarul Român“, 1996, p. 88
[82] idem, p. 89
[83] idem, pp. 456, 459
[84] idem, p. 467
[85] idem, p. 308
[86] idem, pp. 465-466
[87] C. G. Lecca, „Polcuţa roşie“, Iaşi, 1939
[88] M. Sevastos, op. cit., p. 451
[89] G. Călinescu, op. cit., p. 545
[90] op. cit., p. 69
[91] M. Sadoveanu, „Istorisiri de vânătoare“, p. 239
[92] idem, p. 111
[93] idem, p. 120
[94] N. Manolescu, op. cit. p. 172
[95] Al. Paleologu, op. cit., p. 192
[96] N. Manolescu, op. cit., p. 173
[97] M. Sadoveanu, „Ochi de urs“, p. 56
[98] op. cit., p. 211
[99] idem, p. 69
[100] idem, p. 74, s.n., G.C.
[101] Ionel Pop, „Îmi aduc aminte“, Ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 238-239
[102] Profira Sadoveanu, Note la M. Sadoveanu, „Opere“, vol. 16, p. 632
[103] Ionel Pop. op. cit., p.225
[104] M. Sadoveanu, „Ţara de dincolo de negură“, pp. 189, 192
[105] Ionel Pop, op. cit. p. 225
[106] M. Sadoveanu, „Olanda“, în „Opere“ vol. 9, E.P.L.A., 1957, p. 199
[107] Ionel Pop, op. cit., pp. 235-236
[108] M. Sadoveanu, „Olanda“, p. 207
[109] Ionel Pop, op. cit. p. 271
[110] M. Sadoveanu, „Valea Frumoasei“, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1938, p. 10
[111] N. Manolescu, op. cit., p. 172
[112] M. Sadoveanu, „Valea Frumoasei“, p. 15
[113] idem, p. 21
[114] idem, p. 80
[115] idem, p. 89
[116] idem, p. 99
[117] idem, p. 127
[118] idem, p. 140
[119] idem, p. 145
[120] idem, pp. 181-182
[121] N. Manolescu, op. cit., p. 179
[122] M. Sadoveanu, „Poveştile de la Bradu Strâmb“, în „Opere“, vol. 16, p. 264
[123] idem, p. 333
[124] idem, p. 354
[125] idem, p. 358
[126] idem, p. 366
[127] M. Sevastos, op. cit., p. 451
[128] M. Sadoveanu, „Ţara de dincolo de negură“, p. 211
[129] M. Sadoveanu, „Tom a fost odată tânăr, ca şi Kiki“, în „Ţara de dincolo de negură“, p. 218
[130] Lucian Blaga, „Steaua“, nr. 10, 1955, p. 34
[131] Ionel Pop, „Îmi aduc aminte“, p. 226
[132] M. Sadoveanu, „Privelişti dobrogene“, Ed. „Universala“ Alcalay, Bucureşti, 1925, p. 184
[133] ibidem, pp. 106-107
[134] M. Sadoveanu, „24 iunie“, în „Ochi de urs“, pp. 181-182
[135] idem, p. 188
[136] idem, p. 228
[137] M. Sadoveanu, „Ostrovul lupilor“, în „Opere“ 16, p. 53
[138] idem, p. 13
[139] idem, pp. 56-57
[140] idem, p. 63
[141] M. Sadoveanu, „Ţara de dincolo de negură“, pp. 8-9
[142] idem, p. 7
[143] M. Sadoveanu, „O întâmplare ciudată“, Ed. Naţionala – Ciornei, Bucureşti, 1929, p. 117
[144] Emilian M. Dobrescu, „Iluştri francmasoni“, Ed. Nemira, Bucureşti, 2003, p. 168
[145] M. Sadoveanu, „Istorisiri de vânătoare“, p. 22
[146] idem, p. 23
[147] M. Sevastos, op. cit., p. 452
[148] M. Sadoveanu, „Istorisiri de vânătoare“, p. 219
[149] idem, p. 209
[150] idem, p. 224
[151] idem, pp. 230-231
[152] M. Sadoveanu, „Izvorul Alb“, Ed. „Naţionala-Ciornei“, Bucureşti, 1936, p.185
[153] M. Sadoveanu, „Cuvânt înainte“ la „Raiul“, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1955, p.5 – antologie ce cuprinde douăzeci şi şapte de povestiri cu subiect cinegetic, publicate în douăsprezece volume