IREZISTIBILĂ, CIUTA
N-a mai plouat cu adevărat de o lună. Burnițele rare, scuturate preț de câteva minute din puținele scame de nori, abia dacă au amăgit pământul crăpat. În pădure, bunceagul se sparge aspru sub călcătură. Bureții sunt amintire. La cerbi mai ales, hățașurile jilave, scăldătorile, reavănul potecilor sunt tot atâția aliați ai vânătorului pornit în căutarea taurilor la boncăluit. Să te bizui numai pe muget este de-a dreptul frustrant. Fără urme de copită întipărită în lut, ajungi adesea la cheremul hazardului.
Dacă manifestările sonore ale taurilor, toamna, sunt bine cunoscute chiar și neofiților, glasul ciutelor, în schimb, nu impresionează decât, poate, prin discreție. Nu oricine își poate aroga meritul de a-l recunoaște din sumedenia de sonuri ale pădurii. Maeștri în reproducerea mugetului azvârlit în zare de cerbii aflați în focul rutului sunt mulți. Rafinamentul și mijloacele de copiere a originalului, în feluritele lui ipostaze, nu lipsesc. Se organizează chiar și concursuri pe această temă, cu fast și mize atractive. Puțini sunt însă meșterii în redarea semnalelor sonore ale cerboaicei care ține legătura cu vițelul ei, mai cu seamă în prima perioadă a vieții acestuia, sau ale celei care simte nevoia, în septembrie-octombrie, să-și dubleze mesajul olfactiv, feromonal, pentru a se arăta gata de împerechere.
Mai deunăzi, urcând printr-o tăietură către observator, aveam asupră-mi cornul de bou silezian, șlefuit până la transparență, cu care am ademenit sau am întors din drum mulți cerbi, greu de adus în cătarea puștii, la lărgime. Îl aveam companion pe moș Aretu (alint ori prescurtare de la Filaret, altădată prenume răspândit în zonă, astăzi obsolet). Văzându-mă oarecum mirat de faptul că, în pofida faimei de călăuză eficientă în chematul cerbilor, nu purta la gât decât binoclul, a ținut să mă lămurească, fără nicio umbră de emfază.
I-am dat întru totul dreptate când a început prin a-mi spune că toți maeștrii boncăluitului își comandă instrumente scumpe, de peste mări și țări, fie că e vorba de scoici (de fapt, cochilii de melci marini sau oceanici) ori de coarne mari de bovide, fie că, telescopice sau tip armonică, au fost făurite sub emblema unor firme de profil prestigioase. Dar toate, aproape fără excepție, urmăresc imitarea cât mai fidelă de către utilizatori a mugetului produs de taurul de cerb aflat în diverse ipostaze – stăpân de harem, solitar, uzurpator, peregrin sau lăturaș. De multe ori însă, impetuozitatea vânătorului dornic să fie cât mai elocvent în meșteșugul lui îi demobilizează pe „rivalii” nevăzuți, care preferă să se retragă, precauți, de teama de a nu-și periclita poziția.
„Dacă-i vătaf, nu mănâncă, nu doarme. Își păzește mândrele ca pe ochii din cap. De aceea slăbește, până ajunge ca scândura. Când am fost și eu ucenic în meseria asta, sub aripa unui meșter vechi pe nume Alois, am înțeles că mai bine aduci, toamna, cerbul până aproape de tine, dacă îl chemi cum îl cheamă cerboaica înfierbântată.”
Așa m-am dumirit de ce moș Aretu nu avea la el decât binoclul, un „Zeiss” bătrân ca și dânsul: cu nasul strâns în cleștele degetului mare și al celui arătător ale mâinii drepte, slobozea în căușul palmei un sunet gutural, delicat și parcă jinduitor totodată. Altă sculă măiastră nu-i trebuia.
Nici el nu știa câți tauri a ademenit la viața lui, fără a-i provoca la luptă, ca alții, ci doar prin făgăduieli amăgitoare. În septembrie trecut, alături de un vânător cu chemătoare sidefie atârnată la gât, a simțit schimbarea vântului ce urnise într-o clipită alaiul de nuntă al cerbilor dintr-o rariște către limanul pădurii bătrâne. Aproape că nu mai era nimic de făcut, când moș Aretu a recurs la imbatabila sa manevră strategică. Parcă oprit de o baghetă fermecată, stăpânul cârdului, rămas în urma ciutelor vigilente ca întotdeauna, a încremenit, pentru ca apoi să se apropie, vrăjit de chemare, până la distanța fatală.
Gabriel CHEROIU