August von Spiess

August R. von Spiess (1864 – 1953)

“Nu-mi pot imagina aceste păduri minunate, aceste stânci şi aceşti munţi fără neastâmpărul lupului, fără râsul cu blana pătată, fără mistreţul scurmător, mândrul cerb şi ursul voinic. Ei sunt viaţa şi poezia pădurilor străvechi, nestematele acestor păduri minunate ale Carpaţilor. Fie ca o soartă binevoitoare să ocrotească multe generaţii de-a rândul aceste creste înalte deasupra cărora doar zăganul cu pieptul auriu să descrie cercuri largi în marea azurie a eterului şi cutezătoarea acvilă să mai poată scruta întinderile necuprinse în căutarea prăzii.
Dumnezeu să-i aibă în pază!”

COPILĂRIA

August Roman Roland von Spiess von Braccioforte zu Portner und Höflein s-a născut la 6 august 1864 la Przemyśl în Galiţia (Polonia de astăzi). Părinţii săi au fost August Friedrich Spiess von Braccioforte, ofiţer de carieră în armata austro-ungară şi Silvia, baroneasă de Portner şi Höflein.

Mama sa a fost cea care l-a îndrumat în primele experienţe legate de cunoaşterea şi înţelegerea naturii. ”Era foarte frumos ce spunea mama pe atuncea” scria Spiess în 1931, amintindu-şi de perioada copilăriei când mama îi era aproape în dorinţa lui de a cunoaşte lumea.

”Dragostea pentru natură se poate câştiga prin educaţie, de cele mai multe ori însă este o moştenire de la părinţii entuziasmaţi de natură, sau este chestie de atavism de la vreun strămoş. La mine au fost cu siguranţă amândoi factorii…”.

A trecut din şcoală în şcoală după cum a fost mutat tatăl de la o garnizoană la alta.

ÎNCEPUTURILE CARIEREI MILITARE

Înclinaţia fiului, cu predilecţie, spre ştiinţele naturii în detrimentul celorlalte materii, l-a determinat pe tatăl său să ia hotărârea de a-l trimite în octombrie 1875 la Şcoala Militară din Stankt Pölten, în ciuda opoziţiei mamei acestuia. Examenul de admitere la Şcoala Militară a fost dificil, Spiess nu a trecut probele de admitere. Eşecul s-a datorat instabilităţii mediului educaţional, fiind mutat de la o şcoala la alta urmând locaţia garnizoanei tatălui său, dar şi interesului vădit al tânărului pentru natură şi explorarea acestora în detrimentul unei posibile cariere militare. Cu toate că nu a trecut probele de admitere, Spiess a fost declarat admis fiind fiu de ofiţer activ.

Tânărul August R. von Spiess s-a acomodat cu greu rigidităţii şcolii militare obişnuind să încalce regulile militare pentru a putea explora în voie împrejurimile oraşului. Vacanţele le petrece alături de familie. Ceea ce avea în comun cu tatăl său era vânătoarea, acesta fiind un vânător pasionat.

”Îndemnat de mama mea, o entuziastă amatoare a naturii şi educat de părintele meu, un emerit vânător şi ţintaş cu glonte, ochiul meu era deschis pentru farmecul naturii şi al vieţuitoarelor ei…”.

Primele lecţii în practicarea vânătorii le-a luat de la tatăl său. Spiess a fost trimis de tatăl său să se perfecţioneze participând la diverse cursuri.

„Pe vremea când eram încă copil, tatăl meu era un excelent trăgător de alice şi glonţ, mi-a stimulat interesul pentru sportul tirului şi astfel din pricina asta am fost trimis să urmez cursurile şcolii de tragere ale armatei la Bruck a. d. Laita”.

Mai mult, a mers în fabrici de armament cum ar fi în Ferlach (Austria), unde a asistat la experimentări de noi armamente şi a primit informaţii despre diferite tipuri de arme. Toate acestea i-au fost de folos de-a lungul întregii activităţi de vânător.

După terminare Şcolii Militare din Sankt Pölten, a fost admis ca student în cadrul Academiei Militare Tereziene din Wiener-Neustadt. Aici îl cunoaşte pe Arpád Bora von Szemerja, secui din România, ajuns ulterior general, care îi povestea ”în culori exaltate, despre frumoasa lui patrie transilvăneană, despre pădurile şi urşii de acolo”.

Poveştile şi cântecele tânărului secui precum „Ich Schiess den Hirsch im wilden Forst” şi „Transilvania ţară binecuvântată, ţara belşugului şi a forţei” l-au atras şi au stârnit curiozitatea tânărului.

ROMÂNIA – PRIMA IMPRESIE

La terminarea studiilor August R. von Spiess a cerut să fie repartizat în 18 august 1885 la Regimentul 64 Infanterie care staţiona în zona Orăştie – Sebeş – Alba, din garnizoana Orăştie.

Aici a „găsit o populaţie foarte prietenoasă, faţă de militari, care se compunea din trei naţiuni: saşi, unguri şi români, în mijlocul cărora se găseau mulţi vânători”.

 La aceşti vânători localnici Spiess şi-a făcut ucenicia începând de la purtatul câinilor până la regulile stricte legate de vânătoare.

SIBIU – CĂMINUL FAMILIEI AUGUST VON SPIESS

Spiess a participat la sărbătorile prilejuite de comemorarea a 700 de ani de la colonizarea saşilor desfăşurate la Sebeş. În alaiul vânătorilor, care au defilat cu această ocazie, a văzut un urs împăiat care i-a atras atenţia. A aflat că fusese vânat, în pădurile de la Turnu Roşu (judeţul Sibiu), de un vânător renumit, locotenent colonelul Andreas Berger, din Regimentul 31 Infanterie. În 1887 vine cu velocipedul de la Sebeş (judeţul Alba) la Sibiu.

Încântat de ceea ce a văzut la Sibiu şi în împrejurimi şi cu ajutorul ”unei personalităţi militare suspuse din Ministerul de război” Spiess este mutat la cerere, pe 1 mai 1889 la Regimentul 31 Infanterie din Sibiu. Aici îl cunoaşte pe Andreas Berger , al cărui trofeu de urs îl admirase cu ceva timp în urmă. Spiess îl numea pe acesta „maestrul transilvănean în arta cinegetică”. Berger a fost cel care i-a prezentat pădurile sibiene şi bogăţiile cinegetice ale acestora, devenind adevăraţi camarazi de vânătoare dar şi prieteni devotaţi.

Caracterul boem şi nobil al lui Berger asociat cu spiritul neodihnit de explorator şi îndrăzneala lui Spiess au dus la naşterea unor adevărate expediţii iniţiatice. Berger era un erudit, o enciclopedie şi avea veleităţi înspre latura ştiinţifica a vânătorii ca arta. El a scris o sinteză memorabilă cu caracter documentar despre vânatul şi vânătoarea din Carpaţii Transilvaniei, unde descrie cu fineţe speciile existente în fauna din trecut şi în prezentul acelor timpuri (lucrarea a apărut în 1914 la Sibiu).

De asemenea, el îl îndruma pe Spiess să scrie articole în revistele vânătoreşti ce apăreau în Austro – Ungaria şi Germania.

În Sibiu, A. von Spiess a cunoscut-o pe Auguste Herbert (1871 Viena – 1951 Sibiu), vieneză prin naştere, cu care s-a căsătorit, martor la acest eveniment fericit fiind Andreas Berger.

Ulterior căminul familiei August R. von Spiess s-a mutat într-o cochetă vilă în stil românesc care astăzi găzduieşte Muzeul de Vânătoare din Sibiu, strada Şcoala de Înot, nr. 4.

Începând cu 1900, în casa familiei, se afla o cameră (uneori chiar două după cum îşi aminteşte doamna Helga Stein nepoata lui August von Spiess) special amenajată pentru colecţia cinegetică a lui August von Spiess. În expoziţia generală actuală a muzeului s-a reconstituit camera cu trofee din perioada în care Spiess locuia cu familia în această casă.

• 

• 

Cuplul a fost binecuvântat cu patru fete Silvia, Trude, Ilse şi Jutta. Naşul de botez al Silviei a fost Andreas Berger, acesta devenind un adevărat membru al familiei Spiess.

Spiess, la fel ca şi părinţii săi, şi-a educat fiicele în spiritul cunoaşterii naturii şi mai ales al faunei. Dacă alte fetiţe, în anii copilăriei, se joacă şi sunt fotografiate cu jucării, fiicele lui Spiess şi chiar soţia apar în fotografii alături de urşi, lupi, bursuci, păsări răpitoare, câini de vânătoare şi trofee cinegetice.

Anul 1919, a adus o mare tragedie în viaţa lui Spiess, prietenul său A. Berger decedând. Foarte emoţionantă este relatarea făcuta de Spiess în 1931, după 12 ani de la tragicul eveniment:

„În anul 1919 amicul Berger s-a dus la o vânătoare în munţi cu doi domni. Însă Berger suferi un accident soldat cu fractura femurului.

O lună întreagă zăcu bărbatul acesta atât de sănătos şi zdravăn în spitalul din Sibiu, unde îl vizitam şi îi ţineam de urât în fiecare zi. Când în luna august a trebuit să plec în munţi, s-a lăsat convins în timpul absenţei mele să i se facă operaţie, intervenţie ce a dus la un stop cardiac şi a cauzat moartea lui Beger.

A fost înmormântat în lipsa mea , iar eu nu am ştiut decât după ce faptul s-a consumat, când am coborât din munţi.

Astfel n-am putut da nici ultima cinstire bravului camarad de vânătoare cu care am împărţit timp de 30 de ani bucuriile şi greutăţile din munţii mei dragi.

Un mănunchi de cetină a fost singurul lucru pe care l-am putut depune pe mormântul scumpului meu prieten”.

Trebuie subliniat ca Andreas Berger a reprezentat o grea pierdere pentru lumea vânătorească sibiană din acea vreme.

Rămas fără prietenul său bun, Spiess suferea, fiind direct afectat şi de descentralizarea armatei şi a situaţiei economice şi sociale a acelei perioade. După 1918 situaţia foştilor ofiţeri austro-ungari era dificilă, aceştia aşteptând o nouă încadrare. Familia Spiess a renunţat pentru a perioadă la animalele sălbatice crescute în curtea casei, acestea fiind înlocuite de cele domestice.

DIRECTOR AL VÂNĂTORILOR REGALE

             „Un deosebit noroc pentru mine a fost comandantul suprem al armatelor de Vest din Sibiu care era vânător” Văitoianu, numit mai târziu preşedinte al Consiliului de Miniştri. Acesta a fost pasionat de vânătoare şi a avut ocazia să-l viziteze pe Spiess să-i vadă colecţia de trofee şi arme cerând chiar lămuriri tehnice şi balistice. Generalul de Divizie Văitoianu, aflat în trecere prin Sibiu l-a anunţat pe Spiess că l-a propus Maiestăţii sale Regale Ferdinand I pentru postul de Director al Vânătorilor Regale. Astfel din 1 iulie 1921 devine Director al Vânătorilor Regale . Din 1 iulie 1921 şi până în 1939, Spiess a amenajat cu multă dăruire şi profesionalism cele 21 de terenuri de vânătoare regală cu specific de munte, deal şi câmpie populate cu toate speciile de vânat existente în fauna României. Fiecare teren se întindea pe zeci de mii de hectare iar cel din Delta Dunării însuma nu mai puţin de 250.000 hectare.

SPIESS NATURALISTUL

O mare parte din articolele scrise de Spiess şi din activităţile de cercetare a faunei s-au îndreptat asupra faunei ornitologice. Aceasta nu întâmplător pentru că şi în fauna ornitologică sunt specii vânate şi pentru trofee şi pentru că printre terenurile de vânătoare administrate de Spiess s-a numărat şi o suprafaţă mare din Delta Dunării, cunoscută deja ca ”paradisul păsărilor”.

De asemeni, Spiess recomandă să se ia armamentul paznicilor din zonă, să fie plătiţi bine atât paznicii cât şi marinarii, să nu mai fie crescute aici oi care distrug cuiburile de păsări şi vegetaţia săracă a zonei.

Spiess nu s-a limitat la a atrage atenţia forurilor locale asupra necesităţii ocrotirii ornitofaunei locale. El a făcut demersuri la forurile centrale. ”Pentru aceste motive, nu m-am dat în lături, în calitatea mea de ornitolog şi prieten al naturii” de a scrie un memoriu Ministrului Agriculturii şi Domeniilor I. Mihalache căruia i-a prezentat situaţia. Ca rezultat ministrul a dispus ca Ladislau von Dobay, oolog reputat, să studieze fauna.

Spiess a publicat în revistele de specialitate numeroase articole care au ca subiect ornitofauna. Şi-a îndreptat atenţia asupra răpitoarelor de zi (acvile, vulturi, şoimi), le-a studiat biologia, hrana, obiceiuri legat de cuibărit, habitatul. Articolele sunt foarte amănunţite astfel încât pot constitui surse importante pentru a stabili evoluţia numerică a populaţiilor de răpitoare.

„După război, aflat în serviciul vânătorii regale, primul meu gând a fost să păstrez şi să protejez aceste perle ale faunei noastre alpine şi să adun date despre înaintaşii lor. În primul rând, la toate vânătorile regale a fost interzisă împuşcarea păsărilor răpitoare mari, de zi şi de noapte, în special a vulturilor şi bufniţelor, iar supravegherea vulturului bărbos a devenit o datorie pentru întregul nostru personal”.

Un răpitor asupra căruia şi-a îndreptat studiile a fost zăganul. A studiat această pasăre răpitoare de zi şi a subliniat gradul de periclitate al acesteia încă la sfârşitul secolului al XIX-lea şi a atras atenţia asupra populaţiei foarte reduse (a văzut doar câte un exemplar în 1894, 1897, 1907, 1927). Actual, zăganul sau vulturul bărbos este o specie extinctă pe teritoriul României.

„Fără îndoială, este cel mai interesant şi cel mai nobil reprezentant al avifaunei noastre din Carpaţi. Din păcate, a devenit acum o raritate, în vreme ce în primii mei ani de vânătoare era o apariţie frecventă. Odată, era în toamna lui 1889, împuşcasem în Podu Gurghiului un ţap de capră neagră şi lăsasem, pe un grohotiş, măruntaiele, după care urcasem din nou creasta principală a muntelui, pentru a face un popas sus, pe iarbă, împreună cu bătrânul sticlar Ratz, care cărase ţapul, când am văzut mai întâi doi, apoi patru vulturi bărboşi rotindu-se sus deasupra căldării stâncoase. Tabloul era splendid, o minune să poţi admira aceste păsări strălucind viu în soarele la asfinţit, cu penele de pe piept luminând roşu-auriu în ultimele raze ale astrului zilei. A fost singura dată când am văzut laolaltă patru asemenea măreţi vulturi. …Apăreau tot mai rar, până când, în ultimii zece ani înainte de război, n-am mai văzut nici un exemplar în munţii noştri. O dată cu dispariţia lor s-a dus şi o parte din poezia noastră alpină, de aceea îmi este greu să-mi imaginez munţii noştri înalţi fără ei.”.

Actual, zăganul sau vulturul bărbos este o specie extinctă pe teritoriul României, printre cauze numărându-se şi otrăvirea indirectă sau intenţionată cu stricnină.

Dintre carnivorele şi cu valoare de trofeu din colecţia Spiess se numără şi râsul din care a vânat doar un singur exemplar aflat în prezent în Muzeul de Vânătoare ”August R. von Spiess”. Şi activităţii lui Spiess privind ocrotirea râsului se datorează faptul că acesta nu a dispărut, militând pentru a se opri vânarea acestuia pe întreg teritoriul.

„…este un ornament al patriei, un monument al naturii, care se cuvine a fi păstrat pentru multe generaţii viitoare. Iată pentru ce, în fondurile regale din zona alpină stârpirea sa este interzisă paznicilor de vânătoare, împuşcarea sa fiind rezervată doar suveranului şi înalţilor oaspeţi. Rîşii nu sunt numeroşi. În întreg masivul Retezat numărul lor abia atinge zece exemplare, un motiv în plus pentru a conserva pentru urmaşi această panteră europeană cu blana pestriţă”.

O problemă de actualitate pentru această perioadă pentru care i s-a cerut părerea a fost aceea a reducerii numărului lupilor, prin otrăvire cu stricnină. Spiess nu numai că şi-a spus cu francheţe şi competenţă părerea, dar a folosit acest prilej şi pentru a prezenta cauza înmulţirii lupilor. Când a venit în Ardeal, la sfârşitul secolului al XIX-lea, era un echilibru între populaţia de lupi şi căprioare pentru că lupii excedentari erau împuşcaţi de săteni. Legea vânătorii după Primul Război Mondial, care ocrotea excesiv fauna, criza bănească care făcea ca terenurile de vânătoare fie să fie lipsite de paznici sau păzite de oameni prost plătiţi a determinat creşterea excesivă a numărului de lupi care produceau pagube mari localnicilor. Soluţia găsită de paznicii prost plătiţi şi/sau comozi, folosirea stricninei, a condus la omorârea mai ales a vulpilor. Însă lupul cu simţurile foarte ascuţite se ferea de astfel de capcane, iar la un cadavru cu stricnină, la cel mult un lup mort s-au găsit peste 30 de vulpi.

„Un tablou absolut respingător putea fi văzut în iarna anului 1922, când aproape pretutindeni pe valea Oltului fuseseră otrăvite cadavre întregi în modul cel mai iraţional cu putinţă. Populaţia satelor a găsit aici pe tot terenul câini, ciori, coţofene, corbi, vulturi, acvile şi vulpi în putrefacţie, toate aceste animale fiind omorâte cu ajutorul stricninei. Aşadar, această metodă de otrăvire, la care s-a recurs atât de nechibzuit şi fără scrupule, a omorât totul în afară de lupi.”.

În activitatea de vânător, cercetător al naturii şi faunei Spiess a fost ajutat de alţi vânători şi mai ales de ciobanii localnici. Ei erau cei care îşi petreceau o bună parte din an în mijlocul pădurilor şi puteau oferi date legate de faună. Atât de strânsă a fost legătura dintre Spiess şi vânători ţărani, încât de câte ori a avut prilejul le-a amintit, în articolele sale, numele şi a consemnat ajutorul primit din partea lor.

„…când ursoaica a fost la 30 de paşi de noi, iar eu tot nu trăgeam, omul meu a vrut să fugă. Strigă la ea, altminteri va trebui s-o împuşc!, i-am şoptit eu în grabă, după care el a început în aşa hal să ţipe ca din gură de şarpe, că se cutremurau munţii, iar ursoaica a rămas o clipă încremenită şi, când am început şi eu să strig din răsputeri, s-a întors şi s-a cărat fornăind de câteva ori şi, uitându-se după noi, s-a întors către cealaltă margine a pădurii…în timp ce Purdea, aşa se numea românul meu, îi striga cât îl ţineau plămânii: Du-te la dracu!”

Ei trebuiau să observe, la rugămintea lui Spiess animalele care se aflau în diferitele zone, numărul lor sau unde îşi aveau culcuşul.

            Spiess îi condamna pe cei care îi numeau ”braconieri” pe ţăranii care vânau ”… pentru a-şi apăra avutul primejduit de anume sălbăticiuni sau pentru a-şi câştiga din vreme o bucată de carne aleasă”. De cele mai multe ori nu erau înţeleşi, de către orăşeni, mai ales ţăranii ale căror gospodării şi animale erau atacate de animalele sălbatice ei fiind determinaţi să ia măsuri radicale împotriva acestora.

El a pledat, în articolele sale pentru crearea de parcuri de vânătoare bine administrate pe baza regulamentului Vânătorilor Regale astfel încât ocrotirea să se facă pentru binele vegetaţiei şi a faunei.

A luat atitudine împotriva vânătorilor de ”duminică”, a ignoranţilor care împuşcau ”toate paserile cu gheare ascuţite şi mai ales de a le otrăvi sau prinde în curse.” Spiess regreta că de multe ori vânătorii sunt trataţi global şi sunt etichetaţi ca fiind ucigaşi. A încercat ca prin lucrările sale să despartă vânătorii adevăraţi, cunoscători şi iubitori ai faunei şi naturii de ceilalţi cei care fac atâta rău ideii de vânătoare şi faunei care îşi merită calificativul de ucigaşi.

”Cine urmăreşte prin vânătoare un păcătos de câştig, distrugând fără milă, fără conştiinţă şi fără discernământ toate vietăţile cu blănuri sau gheare agere, acela nu e vânător, ci un păcătos bun a fi pus la stâlp de lumea onestă a vânătorilor.”

August R. von Spiess considera că ocrotirea naturii şi a vânatului sunt două noţiuni inseparabile: ”dacă se apără pădurea, vegetaţia de securea defrişărilor vânatul va avea ce mânca şi unde se adăposti.”

”Nu poţi ocroti ceea ce nu cunoşti” este un dicton aplicat de August R. von Spiess de-a lungul întregii vieţi. a organizat şi construit drumuri de acces, cabane de vânătoare şi adăposturi ca şi iniţierea de norme pentru protejarea vânatului.

AVERTIZAREA LUI AUGUST ROLAND VON SPIESS PENTRU GENERAŢIILE VIITOARE

“… 2 milioane de hectare de pădure căzută pradă lăcomiei omeneşti şi exageratului spirit de comerciant prin care codrii mândri de odinioară s-au transformat în terenuri pustii. Huma uşoară a pădurii de odinioară e spălată, şoselele, arătoarele, fâneţele sunt umplute cu pietriş, cresc din pământ pereţi de piatră stearpă, verdele codrului se transformă în carst pustiu şi trist! Treziţi-vă voi patrioţi şi cetăţeni legaţi de această minunată Ţară! Opriţi-vă în devastarea minunaţilor voştri codri şi a celei mai frumoase podoabe a lor: vietăţile! Gândiţi la viitorul copiilor voştri şi a generaţiilor îndepărtate! Cupiditatea omenească şi neînţelegerea nu rămâne multă vreme nepedepsită. Splendida înfăţişare a ţării şi bogăţiile ei se duc, se nimicesc sub ochii noştri! Aceasta vă strig eu vouă din adâncul sufletului meu, eu, un cetăţean – de naţionalitate germană, credincios şi îndurerat îngrijorat, – a acestui rai pământesc, binecuvântat de Dumnezeu: Regatul României.”

LEGĂTURA LUI AUGUST R. VON SPIESS CU GRĂDINA ZOOLOGICĂ DIN SIBIU

Cercetător activ al răpitoarelor, August R. von Spiess şi-a dorit să fie cât mai aproape de ele şi să le aibă sub ochi tot timpul. De aceea a pus să se construiască în grădina casei trei voliere mari şi una mică în care a putut creşte câte 10-15 acvile.

În curtea casei au fost crescuţi de asemenea şase urşi, un lup, un mistreţ, bursuci şi multe animale mici.

De-a lungul îndelungatei sale cariere de vânător, de peste 67 de ani, Spiess a crescut şi a observat în captivitate animalele. Studiile se refereau în mod deosebit la animalele din captivitate: modalităţi de hrănire, bolile ce apar, longevitatea atinsă, sociabilitate între specii.

Creşterea animalelor sălbatice în condiţii de captivitate, observaţiile făcute au făcut ca în 1929, la Sibiu, să se înfiinţeze prima Grădină zoologică din Sibiu care a avut ca nucleu animalele donate de Spiess.

”Am redat libertate acvilelor şi vultanilor mei. Pe ursuleţul ”Petzi”, care dormea în pat cu copii mei, l-am predat grădinii zoologice din Sibiu. […] ”

Nu a fost facil pentru Spiess să întreţină o familie relativ numeroasă şi o grădină zoologică în propria grădină după pensionare:

”Împrejurările în care am ajuns pensionar, au făcut să fiu nevoit să pun punct pasiunii mele de a ţine animalele sălbatice în captivitate şi de a le observa de aproape. Nu am nici personalul care să-mi procure şi să-mi aducă carnea de cal, devenită şi aceasta rară şi scumpă”.

CĂLĂTOR ÎN AFRICA

Spiess a întreprins două expediţii în Africa. La o vârstă înaintată, 72 şi respectiv 74 de ani i s-a îndeplinit visul acela de a participa la safari în Africa şi de a-şi întregi colecţia de trofee cu specii exotice.

În prima expediţie, din anul 1936, a ajuns până la Kilimandjaro şi în ţinutul vulcanului Meru, în zona Africii Ecuatoriale. În această călătorie a avut şansa să fie ghidat de Margarete Trappe – prima femeie vânător profesionist din Africa, o bună cunoscătoare a Africii şi a faunei africane.

A doua călătorie, în anul 1938, a avut loc pe traseul Tanga – râul Wami până la Lacul Maniara.

Aceste două călătorii au fost relatate de către Spiess în lucrarea „Din Ardeal la Kilimandjaro, vânători în Africa” apărută în 1942, editată în limba română, în semn de omagiu către Fundaţia Regală care a finanţat cele două expediţii.

Colecţia de trofee africane a lui Spiess, rezultată în urma călătoriilor, este etalata în muezul din Sibiu.

UN TALENTAT PUBLICIST

Spiess a fost un foarte talentat publicist. Descrierile sale sunt nu numai plastice şi amănunţite dar induce cititorului sentimentul participării la experienţele trăite de narator.

A făcut parte, fiind autorul capitolelor dedicate ursului şi râsului, din prestigiosul colectiv de specialişti care a elaborat monumentalul tratat de vânătoare „Die Hohe Jagd”, apărut in editii multiple.

Prima sa monografie intitulată „Gurghiu : Gorgeny St. Imbre” a apărut în limba germană în anul 1929 la Sibiu la Editura Krafft & Dortleff. Monografia Gurghiu prezintă situaţia din trecut şi cea a prezentului (raportat la anul apariţiei), a admirabilului teren de vânătoare de pe Valea Gurghiului cu o suprafaţă de 47.000 de hectare. Spiess expune într-un limbaj elevat peripeţiile luptelor ce se desfăşurau acolo pentru vânarea zimbrului, cum Principele Rudolf organiza celebrele sale vânători de urşi, cum contele Samuel Teleky a vânat primul sau cerb, sau regele Ferdinand a dobândit ultimul sau cerb, despre felul în care vânau cele mai distinse personalităţi ale vremii şi invitaţii lor.

A doua monografie scrisă de colonelul Spiess apare în 1933 şi se intitulează „Die Wildkammern des Retezatmassif” (Caprele Negre din Masivul Retezat). Aceasta este tradusa şi în româneşte şi reeditata în 2005 la Editura Hora din Sibiu.

Tot în 1933 vede lumina tiparului lucrarea ce va deveni un roman clasic de vânătoare „Im Zauber den Karpathen” (În farmecul Carpaţilor) la Editura Paul Parey din Berlin.

De multe ori recenzorii lucrărilor sale îşi manifestau neputinţa de a prezenta o lucrare de a lui Spiess. Aproape totul era scris în lucrare de aceea se limitau în a reproduce pasaje din carte.

„Să facem o recenzie acestei lucrări? E peste putinţă. Am putea da doar crâmpei, care oricât de fascinante ar fi, nu ar reda imaginea întregului, ar scădea-o poate.”

A publicat majoritatea articolelor de specialitate în diverse reviste cu profil vânătoresc din Germania, Austria şi Ungaria („Waidmannsheil” şi „Wild und Hund”, „Karpathen Weidwerk”, „Der deutsche Jager”), iar în România în ”Revista Vânătorilor” şi ”Carpaţii”. Majoritatea cărţilor conţin povestiri vânătoreşti a căror acţiuni se petrece în Carpaţii transilvăneni şi au avut multe reeditări în edituri din Germania şi România.

În 1940 Spiess oferă publicului cititor bilanţul vânătorilor regale pe care le-a organizat cât a fost în funcţia de Director „Siebzehn Jahre in Rümanischen Hofjagddienst” (17 ani în slujba vânătorilor Coroanei Regale).

Partidelor de vânătoare pe care le-a întreprins la cerbul din Carpaţi le închină chiar o lucrare „Karpathenhirsche: Waidwerk aus fünf Jahrzehnten” (Cerbii din Carpaţi: Trofee din 5 decenii de vânătoare).

Singura carte publicată de Spiess în limba română a fost ”Din Ardeal la Kilimandjaro. Vânători în Africa”, apărută în 1942, în semn de respect faţă de Casa Regală a României care l-a susţinut în timpul expediţiilor.

Cel mai succint şi clar este caracterizată activitatea publicistică a lui A. Von Spiess în Revista Vânătorilor a căror colaborator activ a fost o lungă perioadă de timp: ”Noi îi mulţumim din toată inima domnului Director al Vânătorilor regale şi îl asigurăm că nici un scriitor român n-a găsit asemenea accente care să îmbrace într-o ţesătură atât de fină, în sentimente atât de duioase, crestele bătrânilor noştri munţi.”

SFÂRŞITUL VIEŢII

August R. von Spiess a decedat la Sibiu în 4 aprilie 1953, la vârsta de 89 de ani. Era o personalitate sibiană deosebit de respectată de către comunitate.

Valoroasa colecţie Spiess, cuprinzând peste 1000 de piese a fost achiziţionată de Muzeul Naţional Brukenthal din Sibiu în anul 1963.

Muzeul de Vânătoare “August von Spiess” actual numit Muzeul Cinegetic ”August von Spiess”, a fost deschis pentru public în 1966 şi reorganizat în 1981.

Muzeul a fost restaurat şi reorganizat în perioada 2006-2007, fiind redeschis publicului la 25 februarie 2007 sub denumirea de Muzeul de Arme şi Trofee de Vânătoare “August von Spiess”. Valorosul patrimoniu al muzeului, denumit iniţial „Expoziţia de arme şi trofee de vânătoare” este alcătuit în principal din trofee de vânătoare autohtone şi africane provenind din trei mari colecţii: colecţia colonelului August R. von Spiess, colecţia inginerului silvic Emil Witting (1741-1787) şi colecţia de trofee cinegetice a Societăţii Ardelene pentru Ştiinţele Naturii din Sibiu („Siebenbürgischer Verein für Naturwissenchaften zu Hermannstadt”).

Trofeele expuse aici au obţinut numeroase medalii la diferitele expoziţii din ţară şi străinătate.

Dr. Rodica Ciobanu / Ana-Maria Păpureanu